– Dezinvolt, (auto)ironic, deschis metaforelor
la limita suprarealismului, cu trimiteri, în stil jazzistic, la
imaginarul şi postúrile cărtăresciene sau la exuberanţa
nichitastănesciană… Iată câteva dintre „etichetele“ admirative ale
criticii pentru volumul dv. de versuri – al optulea! –, apărut în
decembrie 2010 şi intitulat „Aerobiciclete“. Iar faptul că s-a epuizat
rapid dovedeşte că aveţi şi priză la public. Această poveste de dragoste
cu literatura când a început? Şi… cum arată albastrul dv., domnule doctor? O întrebare via Nichita.
– De la pubertate, de când scriu poeme – şi am
publicat prima oară la 16 ani –, acest albastru – mereu reinventat –
este şi pentru mine o stare de spirit, iar cu fiecare volum am încercat
să concep ceva nou ca expresie şi totodată în prelungirea literaturii
române. Aşa s-a întâmplat şi cu ultima carte de versuri, pe care aţi
amintit-o, unde mi-a plăcut să mă joc cu imaginea fantastă şi retro – în
acelaşi timp – a „aerobicicletelor“, aceste maşinării zburătoare care
sunt cuvintele, poemele mele, şi care nu fac altceva decât să ne poarte
pe deasupra lucrurilor, într-o stare de plutire…
– Deci vă asumaţi „acuzaţia“ de sentimental, de visător…
– Eu nu pot fi într-un singur fel. Ca medic,
sunt riguros, lucrez după standardele absolut obligatorii din medicina
clinică actuală. Pe de altă parte, ca poet şi, mai nou, prozator – un
asemenea volum urmând să apară la Editura Polirom –, am libertatea să
imaginez lumi, libertatea de a mă juca cu propriile personaje, inventate
sau reinventate.
– Gândind lucrurile în obişnuitul sistem
binar… Dacă nu este un refugiu pentru miezul gingaş al sufletului, nu
s-ar putea crede că aţi îmbrăţişat literatura şi din ambiţie, pentru a
completa o fişă biografică deja strălucită, în cercetarea medicală? De
la 28 de ani v-au curs diplome, premii – patru de anvergură naţională
plus un premiu internaţional, acordat de Society of Histochemistry and Cytochemistry. Nu cumva aţi vrut să demonstraţi că, dacă îţi propui, poţi reuşi, la vârf, în orice domeniu?
– Întrebarea ar fi, mai curând, cine poate face
literatură de valoare? Eu nu cred că poţi fi performant fără să ai
măcar un dram de talent – iar aceasta nu ar fi suficient fără un mediu
stimulativ, un anumit nivel de educaţie sau fără efort. Pentru că şi
profesia de scriitor implică o muncă asiduă de documentare, să înveţi
cum se scrie literatură. Eu am avut marea şansă să mă aflu în
proximitatea unor personalităţi precum Mircea Cărtărescu, Florin Iaru,
Traian T. Coşovei, Ion Bogdan Lefter… Mă ştiu din adolescenţă, de pe
vremea când se organizau tabere naţionale de creaţie, în care eram
statornic cel premiat, iar ei ne ţineau cursuri. La un moment dat, unul a
fost despre cum să ne scoatem poezia din cap, iar altul despre cum… să
ne băgăm la loc poezia în cap. În concluzie: Este suficientă ambiţia, ca
să scrii literatura? NU. Dar să fii intelectual ar fi suficient? NU. De
multe lucruri ai nevoie: de talent, de efort susţinut, de personalităţi
dispuse să-ţi împărtăşească experienţele lor literare… Nu-l uit, de
pildă, pe Tudor Opriş, de la Liceul „Gh. Lazăr“, care a reuşit timp de
peste patru decenii să ţină cenaclul „Săgetătorul“, o adevărată
pepinieră de educaţie… Printre cei care au devenit scriitori se numără
şi Răzvan Rădulescu, ajuns unul dintre cei mai buni prozatori,
scenarişti, regizori – suntem prieteni.
– Şi în formarea dv. ca medic au existat oameni-cheie, sau vă consideraţi mai curând un self-made man?
– În medicină e foarte greu să ajungi la un
anumit nivel de performanţă internaţională, în lipsa unor mentori. Mai
ales într-o ţară cu un sistem educaţional în transformare – aşa cum era
România, cel puţin în anii mei de facultate, primii după Revoluţie, o
perioadă fluidă, când nu era clar ce trebuie menţinut din vechiul sistem
de învăţământ. Au fost însă câteva personalităţi extrem de importante
pentru evoluţia mea profesională. L-aş menţiona în primul rând pe dl
acad. Laurenţiu Mircea Popescu, am lucrat cu dsa încă din facultate şi –
iată! – cu bucurie vă spun, lucrez şi astăzi, fiind într-o permanentă
comunicare de idei şi de concepte. O relaţie, îndrăznesc să spun, care a
devenit prietenească. De altfel, primul doctorat în Medicină a fost la
dl academician, subiectul fiind „Moartea celulară în ţesutul nervos
expus agresiunii“. La recomandarea celebrului meu mentor, am ajuns apoi
la Institutul Karolinska din Stockholm, reper mondial în ştiinţele
biomedicale, unde am făcut un al doilea doctorat, pe tema mutaţiilor
genetice care duc la Alzheimer. Şi patru ani am lucrat în cercetarea de
vârf pentru această boală – în principal, cu prof. Bengt Winblad, membru
în Comitetul Nobel şi cea mai citată personalitate din lume pentru
Alzheimer, la ora actuală. A fost o perioadă frumoasă, chiar emoţionantă
din viaţa mea, de care îmi amintesc cu mare plăcere.
– Ce anume v-a impresionat atât de mult?
– Atmosfera universitară din Suedia este una cu
totul specială. Există toate condiţiile pentru tinerii cercetători să
înveţe şi să producă date ştiinţifice, într-o tradiţie de două sute de
ani, care a dus la multe descoperiri ştiinţifice importante. Comunicarea
este excepţională, programul doctoranzilor este perfect balansat între
partea de cursuri şi cea de cercetare propriu-zisă. În plus, la
Karolinska vin să conferenţieze cei mai importanţi oameni de ştiinţă din
lume. Fiecare premiant Nobel, spre exemplu, cu o zi înainte de
decernarea premiului, ţine o conferinţă specială la Nobel Forum, unde
este foarte greu să prinzi un loc. Şi de la prof. Bengt Winblad am
învăţat foarte multe lucruri. Bunăoară, despre importanţa tenacităţii în
cercetarea de vârf, pentru a-ţi atinge obiectivele. La Institutul
Karolinska, chiar programul este gândit în acord cu cerinţele tinerilor
cercetători. Permanent, au la dispoziţie tehnologii de ultimă oră, o
bibliotecă uriaşă – şi în general resursele informaţionale sunt aproape
fără limită… Ce să vă mai spun despre profesori… Fiecare dispus oricând
la dialog şi gata să te ajute cel puţin cu un sfat. Nici tabuuri nu prea
există, tocmai pentru a se stimula la maximum libertatea creaţiei. Iar
roadele acestei educaţii a tinerilor cercetători – fie că rămân în
Suedia sau se răspândesc în întreaga lume – sunt absolut remarcabile şi
au dus la descoperiri şi publicaţii de prim rang. Revin la prof. Bengt
Winblad… Un om extrem de eficient, dar şi tonic. Un optimist. La
începutul perioadei mele de doctorat, când rezultatele nu-mi apăreau
atât de rapid cât aş fi dorit, mă încuraja: Bogdane, nu te mai consuma,
trebuie să ai doar răbdare şi să-ţi continui zilnic munca. Acest
comportament sincer, apropiat al unei personalităţi de anvergură îţi
transmite o încredere aproape nelimitată în propriile forţe şi te
susţine pe tine, tânăr cercetător, să nu te laşi până nu faci ceva
semnificativ din punct de vedere ştiinţific.
– O paranteză. Startul spre împlinirea profesională îl poate da şi un profesor mediocru?
– Mediocritatea nu ţine nici de spaţiul
geografic, nici de timp. În toate universităţile din lume există tineri
foarte muncitori, dotaţi cu spirit creativ, care au şansa să-şi
depăşească profesorii. Este o situaţie clasică, a cărei rezolvare
depinde mai mult de maturitatea şi buna judecată a profesorului – şi mai
puţin de a „elevului“. Oamenilor fără o forţă spirituală de anvergură
le lipseşte însă această capacitate de a se ridica deasupra lucrurilor.
Să vă dau totuşi, exemple din propria-mi viaţă, despre ceea ce înseamnă
înţelepciunea unor mari, adevăraţi profesori. Şi îl reamintesc pe dl
acad. Laurenţiu Mircea Popescu, o somitate în Biologia celulară, care nu
numai că înţelege fenomene, dar şi îşi reprezintă fenomene încă
insuficient descrise. Când vine însă vorba despre un amănunt, pe care îl
ştiu mai bine datorită profilului cercetărilor mele – eu ocupându-mă
preponderent de bolile neurodegenerative –, nu are nicio ezitare să
recunoască aceasta pe un ton normal, tonul intelectualului superior,
care a înţeles că noi nu ne aflăm într-o competiţie. Iar un asemenea
comportament matur şi înţelept te formează şi te susţine în idealitatea
ta şi pe tine, tânăr cercetător. Şi dl acad. Constantin Popa,
deschizător de drumuri noi şi cu o carieră impresionantă în Neurologie, a
ştiut să se apropie de tineri. Student fiind în anul V – aveam 24 de
ani – îmi amintesc de discuţiile aproape zilnice cu dsa. Întotdeauna
dispus să răspundă la întrebări, întotdeauna cu zâmbetul pe buze şi
atent să nu umilească în vreun fel interlocutorul, semn al unei
delicateţi de structură. Şi mulţi specialişti în Neurologie îi datorează
formarea.
– Vă număraţi printre ei?
– În Neurologia clinică, eu m-am format în
Spitalul Universitar din Bucureşti, în clinica dlui prof. dr. Ovidiu
Băjenaru. Acesta a avut meritul deosebit de a atrage oameni tineri, de
vârsta mea, să îi ajute să se iniţieze într-o meserie deloc facilă. În
plus, conduce de zece ani Societatea de Neurologie din România şi,
printr-o muncă de Sisif, a reuşit să aducă la nivel european toate
ghidurile de practică neurologică şi să modernizeze mentalitatea
medicilor neurologi din România.
– Să revenim la „perioada roz“, a celor
patru ani când aţi lucrat pentru al doilea doctorat, în Suedia, la
Institutul Karolinska, într-un mediu intens stimulativ. Patriotismul v-a
determinat să optaţi, în 2004, pentru România?
– Ţară ideală nu există. Chiar într-un stat ce
pare extrem de deschis, de funcţional, conştientizezi rapid că niciodată
nu te vei simţi cu adevărat naturalizat. Dar în decizia întoarcerii
mele în România am ţinut cont în primul rând de familie. Apoi,
câştigasem o poziţie în Bucureşti, ca neurolog la Spitalul Universitar,
aveam nişte coordonate profesionale stabilite.
– Pare o reacţie atipică pentru generaţia dv.
– Într-adevăr, colegii – majoritatea – au rămas
în afara României. Ceea ce eu nu am făcut. Însă nu din patriotism, ci
pentru că am crezut că pot dezvolta un domeniu atractiv – este şansa pe
care o am la Institutul „Victor Babeş“, unde sunt atât şeful
Laboratorului de Biologie moleculară, cât şi director adjunct. Privind
partea plină a paharului, revenirea mea în ţară cred că a avut sens şi
datorită lotului de tineri specialişti pe care i-am instruit. Mulţi, din
păcate, s-au stabilit apoi în Israel, Italia, Anglia sau SUA, dar
poartă sigla educaţiei din Institutul „Victor Babeş“. Sigur, în ţară
lucrurile nu merg atât de bine cum m-am aşteptat, odată cu intrarea
noastră în UE. Aşa că mă lupt în continuare pentru ceea ce fac şi
nădăjduiesc în mersul – fie el şi lent – al lucrurilor într-o direcţie
bună.
– Dar legăturile ştiinţifice cu Suedia s-au cam diluat…
– Nu, ele continuă. De exemplu, avem împreună o
aplicaţie pentru un nou proiect european de cercetare, alături de
Universitatea din Tel-Aviv şi de Universitatea Liberă din Amsterdam.
Demnă de semnalat este şi o lucrare cu specialişti de la Karolinska –
printre ei fiind şi români – despre Alzheimer şi bariera
hemato-encefalică în această boală, temă care mă pasionează în ultima
vreme. Dar la Stockholm mă reîntorc în fiecare an, fiindcă legăturile
sunt adânci, de suflet.
– Vă propun un exerciţiu de distanţare, pentru a creiona o imagine critică a cercetării medicale din România.
– Haideţi să ne referim la o fotografie reală,
veridică. Ea ar demonstra că politicile acestei ţări – politici recente
sau mai puţin recente – ar trebui să-şi propună atingerea unui ideal
clamat de toţi în campania electorală: să se acorde cercetării şi
dezvoltării importanţa cuvenită. În Germania, Suedia, Norvegia…,
cercetării i se alocă 7–8–10% din bugetul naţional. Iar noi ne oprim la
0,2% dintr-un PIB deja anemic. Şi acest procent reflectă reala decizie
politică. De ce ar fi necesară o altă finanţare? Pentru că nu poţi face
cercetare competitivă, la nivelul anului 2011, fără bani. Din păcate, a
trecut vremea când puteai inventa duşul sau dopul de plută. Acum, avem
nevoie de acces la tehnologii de ultimă oră şi acestea costă. Dar mai
sper să se întâmple şi ceva bun – şi există semnale de la ministrul
educaţiei, de la ministrul cercetării… Încet, încet, şi în procesul de
evaluare a proiectelor de cercetare se acordă o mai mare importanţă
performanţei ştiinţifice adevărate – ceea ce nu se întâmpla cu zece ani
în urmă. Au apărut şi noi indicatori, în acord cu ce se practică oriunde
în lumea civilizată, pentru finanţarea unui proiect mare de cercetare:
numărul de publicaţii, nivelul lor internaţional… Aşa vor fi stimulaţi
cu bani numai acei oameni, numai acele colective de cercetare capabile
să aducă informaţii noi şi care să fie şi utile. Dacă descoperi ceva
nou, dar care nu interesează pe nimeni, nu ţi-ai atins obiectivul. La
fel şi în cazul când descoperi ceva interesant, dar care a fost deja
bifat de alţii. Şi nu există cercetare fără publicaţii, iar publicaţiile
se obţin în momentul în care respecţi aceste două principii simple, pe
care nu obosesc să le repet: să descoperi ceva nou şi acesta să fie
neapărat folositor comunităţii ştiinţifice sau altor parteneri sociali.
– Să înţeleg că, întărind în primul rând „furcile caudine“, se va încuraja valoarea în cercetare?
– „Furcile caudine“ şi finanţarea trebuie să
meargă în tandem. Deocamdată, s-a ajuns la un nivel superior de
responsabilizare în acordarea fondurilor. În schimb, nu sunt semne să
crească, global, finanţarea cercetării. Iar dacă vom continua cu 0,2%
din PIB, nu vom atinge necesara masă critică, punct de pornire pentru
rezultate. Avem imperios nevoie şi de centre fundamentale, unde să se
practice o medicină performantă – să nu rămânem doar la institutele
„Victor Babeş“, de Biologie şi patologie celulară sau alte unităţi de
top din Bucureşti, Timişoara, Cluj… O mare problemă este şi fenomenul de
brain drain, care se va accentua în lipsa unui mediu profesional
atractiv pentru tinerii cercetători. Niciun om la început de carieră nu
vrea să rămână într-un loc unde are salariu mic şi şanse puţine de
dezvoltare.
– O contrapondere la sărăcie ar putea fi
proverbiala înflăcărare a tinerilor în faţa unor proiecte îndrăzneţe. La
noi se spune însă că multe dintre cercetările medicale sunt mai curând
gen franciză…
– Este o situaţie nocivă şi care, din păcate,
persistă. Vă repet, se poate numi cercetare numai dacă urmăreşti să
produci ceva nou – şi acel ceva nou să fie util comunităţii ştiinţifice.
De exemplu, proiectele din Institutul „Victor Babeş“, făcute de dl
acad. Laurenţiu Mircea Popescu, care a descris de curând, în premieră
mondială, un nou tip de celulă, sunt cu adevărat de mare performanţă.
Chiar şi proiectele mele vin cu idei în întregime noi. Numai aşa poţi
atrage un tânăr cercetător. Iar şefului de laborator îi revine
responsabilitatea de a concepe un proiect bazat pe un set de idei noi,
cu mari şanse de reuşită atât prin viziunea pe care o ai asupra
experimentelor ce ţi le propui, cât şi ca publicaţii ulterioare. Ceea ce
nu înseamnă că ai şi garanţia deplină a rezultatelor.
– Cum vă feriţi de „ideile de-a gata“?
– Pentru mine, nu există „idei de-a gata“. Nu
există axiome nici în literatură, nici în ştiinţă. Există oameni care au
calităţi reale de a imagina noi soluţii, de a vedea lucrurile aşa cum
nimeni nu le-a mai văzut înainte. În România, din păcate, nu este
preţuită creativitatea – deşi este cel mai mare bun pe care îl are un
popor. Şi această situaţie este veche, nu de azi de ieri. Pe creatorii
reali – indiferent de domeniu – societatea noastră nu numai că nu-i
recompensează, dar îi şi ignoră. De pildă, emisiunile TV… În loc să se
vorbească despre oameni cu adevărat semnificativi pe plan naţional, în
lumina reflectoarelor sunt plasate nişte personaje periferice, care nu
au contribuit cu o plusvaloare la spiritualitatea românească. Mă întorc
la creativitate… Ca să fii valoros în literatură, trebuie să propui un
nou stil, să schimbi ceva, să ai amprenta ta ca autor. Aşa este şi în
ştiinţă – tot timpul trebuie să citeşti ce au scris alţii, dar nu pentru
a le prelua ideile, ci ca să faci ceva diferit sau, eventual, să le
completezi. Şi există o inspiraţie derivată din acumularea de
informaţii, din educaţie, din propria experienţă…
– Aţi încercat un transfer metodologic între literatură şi cercetarea medicală?
– M-am gândit la asta, fiindcă în ambele tipuri
de creativitate – artistică sau ştiinţifică – se umăreşte găsirea unor
formule noi, valoroase. Metodele totuşi diferă. Doar dacă devenim
metafizici le-am putea face să semene. Ca să fii o personalitate în
literatură – cum v-am mai spus – trebuie să ai propriul stil. Adică, un
anume automatism – în sensul bun – care te defineşte, un anume tip de
revelaţie, asamblată imaginar de cuvinte aşezate cu grijă… Da, un tipar
care la un moment dat ajunge la nivel de subconştient. Pe un scriitor
adevărat nu-l mai preocupă cum scrie. Iar pe acest tipar care asigură
consistenţa stilistică au loc în creier nişte asocieri stârnite de
situaţii de viaţă, de anumite trăiri, de Divin… „Cum ai reuşit această
metaforă splendidă?“ – eşti întrebat. Sau… „De unde ţi-a venit ideea?“
Nu ştii să răspunzi. De inspiraţie ai nevoie şi în ştiinţa medicală. Cum
apare această „Fata morgana“? Înoţi într-o piscină şi, deodată, se
iveşte o idee. Ca neurolog, pot spune că există în creier nişte arii –
se cheamă cortex de asociaţie – care pun împreună experienţele tale şi
amintirile, cu diverse informaţii conjuncturale. Iar din această
asociere, pot rezulta întrebări, imagini, idei noi. Dar orice idee
extraordinară nu vine decât unui om care are deja în spate un anume
bagaj de cunoştinţe şi experienţă.
– Pentru dv., care au fost sau sunt cele mai seducătoare idei?
– Bunăoară, cele legate de apoptoza neuronală,
una din preocupările mele fundamentale. Iar morţii neuronale i se poate
opune fie o intervenţie medicamentoasă, prin care să stopezi fenomenul,
fie un demers pentru neuroregenerare – fiindcă se ştie de prezenţa în
creier a unor celule capabile să se dividă şi să formeze noi neuroni. De
studiile acestea – aflate încă la început de drum – se leagă multe
speranţe în Alzheimer, Parkinson, scleroza laterală amiotrofică ş.a. De
ceva vreme mă pasionează cercetarea aşa-numitei bariere
hemato-encefalice, interfaţa dintre creier şi sânge. Şi sunt din ce în
ce mai convins că există nişte ritmuri ale biologiei umane, în general.
Proteinele sunt sintetizate în anumite ritmuri, iar ele au o mare
importanţă în menţinerea bunei funcţionări a creierului. Ipoteza mea
este că aceste ritmuri nu sunt conservate, ci sunt deranjate în cazul
bolilor neurodegenerative. Ceea ce mi-am propus să văd şi experimental.
Şi sper să am succes şi în acest an cu finanţarea, pentru a-mi duce mai
departe proiectele de cercetare în bolile neurodegenerative.
– Talent, stofă de lider, ştiinţă,
experienţă… În bestiarul cvasimitologic al lumii noastre, nu cred că-i
este totuşi uşor celui născut în zodia peştilor – poetic autonumit
„peştişorul bop“… În general, tinerilor merituoşi nu le este deloc uşor
să evolueze azi, pe căi drepte, în ierarhia universitară românească,
legitimările intelectuale venind mai mult din afara graniţei.
– Până la urmă, promovarea valorii a ajuns o
necesitate imperioasă şi în învăţământul românesc. Rămâne de văzut care
va fi impactul noii legi a Educaţiei, până acum nu este clar ce efecte
va produce. Rămâne, de asemenea, problema definirii valorii în sine, în
general noi nu suntem aderenţi la criterii axiologice clare, despre
multe personalităţi se emit în permanenţă păreri complet opuse. Aceasta
este aproape o caracteristică a societăţii noastre. Am dezvoltat şi un
folclor pe tema asta, de genul: stai liniştit, dacă nu aveai valoare,
toţi ţi-ar fi fost prieteni. Societatea noastră are totuşi nevoie să-şi
păstreze tinerii, susţinându-le ascensiunea pe criterii de merit. Cât
despre metoda prin care califici valoarea, încă nu înţeleg de ce se mai
caută alte principii decât cele folosite în marile universităţi medicale
din lume, ignorându-se şi recomandările explicite ale comisiilor UE…
– Peste câteva zile, veţi împlini 40 de ani!
La mai mulţi! Timpul a fost darnic cu dv., aveţi o viaţă profesională
cu relief. Dar pe plan personal, nu vă încearcă, uneori, şi vreun
regret?
– Am investit atât de mult şi în literatură, şi
în ştiinţă, încât timpul personal – de relaxare sau chiar de pierdere
de vreme – s-a redus aproape la zero. Din adolescenţă încoace, nu am
făcut altceva decât să mă pregătesc, să dau examene, concursuri, să
scriu, să lucrez intens în laborator ori la patul bolnavului… Bucuria de
a arunca undiţa pe un luciu de apă, ca la 18 ani… Ce vis îndepărtat!
Deci s-ar putea spune că sunt „victima“ propriei mele seriozităţi în
muncă, dar nu regret nimic.
• s-a născut la 8 martie 1971, în Bucureşti • în 1996 a absolvit Facultatea de Medicină – UMF „Carol Davila“ • din 1997, după concursul de rezidenţiat, lucrează în Clinica de Neurologie a Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti (SUUB) • 2001: primul doctorat, la UMF „Carol Davila“ (teza – „Apoptoza în ţesutul nervos expus agresiunii“), cu distincţia summa cum laude • 2002: specialist în Neurologie • din 1998, prin concurs, preparator, apoi asistent, şef de lucrări la SUUB • din 2002, membru în comitetele de organizare a 14 manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale • din 2003, şeful Laboratorului de Biologie moleculară – Institutul „Victor Babeş“, unde în 2005 ajunge, prin concurs, cercetător şt. gr. II, iar în 2010, cercetător şt. gr. I (echivalent titlului de profesor universitar) • din 2004, membru al Comitetului ştiinţific pentru demenţă al Federaţiei Europene a Societăţilor de Neurologie, din partea României • 2004: al doilea doctorat – Institutul Karolinska, Stockholm, cu teza: „Cell death and signal transduction pathways in Alzheimer’s disease: The role of presenilin 1“ • din 2005, director de cercetare şi membru în comitetul director al Societăţii pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii • 2002–2006: editor asistent al Journal of Cellular and Molecular Medicine, iar • din 2007, editor invitat la aceeaşi prestigioasă revistă, pentru a scrie o serie de review-uri privind boala Alzheimer • din 2002, este şi secretar de redacţie al Revistei Române de Neurologie • din 2004, referent pentru şapte reviste internaţionale de vârf (cotate ISI) • 2006–2008: referent al revistei Maedica • 2008: primariatul în Neurologie
→ PREMII NAŢIONALE ŞI DIPLOME DE MERIT PENTRU CERCETARE: • în 2007, premiul „Victor Babeş“ al Academiei Române – pentru o suită de lucrări de cercetare în neuroştiinţe • în 2010, Premiul de excelenţă al Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, acordat pentru cercetare în domeniul neuroştiinţelor şi neuropatologiei • în 2004, Diplomă de merit pentru activitate meritorie în slujba Institutului „Victor Babeş“ • în 1999, Premiul „Beaufour–Ipsen“, pentru cea mai bună lucrare în Neurologie.
→ PREMII INTERNAŢIONALE PENTRU CERCETARE: • în 2000, premiul internaţional al Society of Histochemistry and Cytochemistry, „Young Histochemist Award“ • din 2001, cinci granturi de cercetare, câştigate prin competiţie (ca director de proiect), iar • în 2005, două granturi de educaţie postuniversitară, câştigate tot prin competiţie, la care se mai adaugă alte zece cursuri • din 2002, îndrumător ştiinţific pentru 11 lucrări de diplomă
→ PROIECTE DE CERCETARE ÎN DESFĂŞURARE: • mecanisme moleculare ale apoptozei neuronale, declanşate de concentraţiile crescute de calciu intracelular şi de specii reactive ale oxigenului • semnalizarea intercelulară şi intracelulară a factorilor neurotrofici • efectele anticonvulsivantelor asupra apopotozei neuronale şi neuroplasticităţii • bariera hemato-encefalică şi proteinele joncţiunilor strânse în boala Alzheimer şi demenţa vasculară • neuroprotecţia în modele celulare şi animale de boală Parkinson • alterarea expresiei proteinelor la nivelul nervilor periferici în neuropatiile demielinizante • transportul toxinei tetanice la nivelul neuronilor periferici şi centrali
→ SPICUIRI DINTR-O ACTIVITATE CLINICĂ DE ÎNALTĂ PERFORMANŢĂ: membru în echipa de stimulare cerebrală profundă de la SUUB, ca specialist în Parkinson şi afecţiuni ale mişcării; din 2005, de la prima stimulare cerebrală, s-au efectuat cu succes 12 asemenea intervenţii • din 2007, chairman invitat la cinci congrese internaţionale pe teme de neurologie • 2007–2010: expert CDI, evaluator în Neurologie şi Neuroştiinţe • în 2007, membru al colectivului de redacţie pentru „Ghid de diagnostic şi tratament în demenţă“ iar • în 2009 şi • 2010, în comitetul de elaborare a Ghidului european pentru diagnosticul şi tratamentul bolii Alzheimer
→ LUCRĂRI PUBLICATE: • din 120 de lucrări şi comunicări ştiinţifice, 23 în reviste internaţionale cotat ISI (ca prim autor sau coautor) • lucrările sale ştiinţifice sunt citate de peste 170 de ori în publicaţii de prim rang din Europa şi SUA • în 2002, a colaborat la „Dicţionar de Imunologie medicală“ (L. M. Popescu, C. Ursaciuc, O. Simionescu…), apărut în Ed. Universitară „Carol Davila“, iar în 2009, a publicat, la Ed. Amaltea, volumul „Elemente esenţiale de Neurologie clinică“, fiind primul autor • este autor a opt volume de poezii, primul – „La revedere, prinţesă“, fiind distins în 1995 cu Marele Premiu „Ion Vinea“ pentru debut literar. Ultima sa carte – „Aerobiciclete“ – a apărut în decembrie 2010, la Ed. Brumar.
→ Din 2002, este membru al Uniunii Scriitorilor din România.