Investigaţiile ştiinţifice în obstetrică şi
ginecologie au, de cele mai multe ori, drept obiectiv descrierea etiologică şi
nosologică a afecţiunilor aparatului genital feminin, neglijând impactul
psihologic pe care îl au acestea asupra pacientelor. În literatura de
specialitate din România, importanţa componentei emoţionale în procesul de
diagnostic şi tratare a diverselor disfuncţii este necunoscută sau, pur şi
simplu, desconsiderată. Strategiile terapeutice utilizate nu includ scheme de
intervenţie la nivel cognitiv şi afectiv. Femeile sunt ajutate să nască de
medici, moaşe şi asistente medicale, suferă avorturi terapeutice ori la cerere,
într-un timp foarte scurt, fără a beneficia de suport sau pregătire psihologică
înainte şi postintervenţie, primesc diagnostice de tumori benigne şi maligne, fără
o conceptualizare de interfaţă, adaptată cunoştinţelor lor şi care să ţină cont
de încărcătura afectivă a informaţiei în sine, renunţă la copiii nenăscuţi pe
care i-au investit cu întregile lor vise şi dorinţe şi primesc ajutor
psihologic numai în cazul în care o cer, atunci când echilibrul psihic nu poate
fi restabilit fără costuri ce pot fi menţinute sub control. Afecţiunile
ginecologice de orice tip sunt însoţite de o stare de disconfort psihologic,
plecând chiar de la consultaţie, ce presupune o intruziune în intimitatea cea
mai profundă a femeii de la menstruaţie, dismenoree şi sindrom premenstrual, până
la tratamentele specifice. Considerăm că impactul psihologic este facil de susţinut
şi argumentat, însă măsurile de profilaxie şi de intervenţie, colaborarea
ginecolog–psiholog sunt reduse şi neregulate în sistemul sanitar din România.
Există implicaţii afective şi manifestări
psihosomatice ale unor situaţii specifice în care stresul augmentează
simptomatologia ce interferează, ulterior, cu sfera comportamentală şi funcţionalitatea
globală a bolnavei.
Factorii externi cu care intră în contact
pacienta lăuză, internată în secţiile de obstetrică, determinaţi de schimbarea
de rol, modificările hormonale şi de viaţă ce se petrec o dată cu sarcina şi naşterea,
sunt diferiţi de cei care acţionează asupra femeilor care trebuie să înfrunte
impactul unui diagnostic de patologie, în urma căruia vor fi supuse unor nenumărate
intervenţii invazive şi dureroase. Cu toate acestea, un studiu columbian din
2007 a relevat existenţa unui dezechilibru psihic în 62% din cazurile de
obstetrică şi 52% din cele de ginecologie. Simptomele descrise se refereau la
sentimentul pierderii controlului asupra propriei vieţi, idei depresive, tendinţe
de evitare, teamă, iritabilitate, anxietate, tensiune musculară, dispnee,
transpiraţie excesivă.
Tratatele de psihosomatică feminină vorbesc
despre existenţa unei anxietăţi genitale, a unor dureri în partea inferioară a
abdomenului şi în zona organelor genitale, ce apar în urma unei emoţii
puternice şi se soldează, uneori, cu amenoree durabilă sau definitivă. Asemănător,
în popor, se spune că cineva „s-a îmbolnăvit de inimă“ din cauza problemelor
personale, inimii dându-i-se multiple semnificaţii legate de viaţa afectivă.
Psihologii numesc „somatizare“ procesul prin care dezechilibrul emoţional
produce modificări în fiziologia şi sfera comportamentală a individului. Tensiunile,
modul disfuncţional de gândire şi de interpretare a celor ce ni se întâmplă,
reprimate o vreme îndelungată, dau naştere nevrozelor, dar şi unor afecţiuni
fizice pe care le numim boli psihosomatice.
Sindromul premenstrual, urmat de menstruaţie
şi, mai târziu, înlocuit de instalarea menopauzei, este asociat cu
hipersensibilitate şi plâns facil, ce nu dispar neapărat odată cu încetarea
procesului fiziologic în sine. Igiena mentală este de un real folos dacă ne gândim
că menopauza este trăită şi asociată, de foarte multe ori, cu criza de la jumătatea
vieţii, cu sentimentul acut de scurgere a timpului, de vid interior şi singurătate.
Intervenţia psihologului este centrată pe exerciţii de relaxare, dirijare a
imaginaţiei, de explorare şi înţelegere a durerii, pe modificarea cogniţiilor
cu privire la ceea ce vede şi simte femeia. Prezenţa specialistului în spital, în
schema terapeutică, este esenţială pentru reducerea intensităţii trăirilor
psihosomatice. Spitalizarea implică, pe lângă consultaţiile şi tratamentul
medical, ca femeile să îşi asume rolul de pacientă, să se rupă de contextul şi
mediul familial, să interacţioneze cu persoane necunoscute şi pierderea intimităţii
şi a spaţiului personal. Toate acestea, uneori – în timpul sau după ce au aflat
că poartă o sarcină cu risc, un copil cu malformaţii, ori că vor suferi anumite
operaţii şi demersuri asupra centrului feminităţii, şi pe fondul unor structuri
de personalitate vulnerabile. Considerând toate aceste variabile, se impune
colaborarea medicului specialist cu psihoterapeutul în vederea pregătirii
pacientelor pentru viitor, dar şi a susţinerii şi îndrumării pe calea noilor
hotărâri şi schimbări ce se vor produce. Independent de modul în care a fost
pus în lumină diagnosticul, anumite expresii psihosomatice, oricât de
elementare, urmează să umbrească emoţia acută ce zdruncină echilibrul afectiv şi
să ia forma patologiilor fizice propriu-zise (hipertensiune arterială, infarct,
astm bronşic, noduli mamari, tiroidieni, amenoree psihogenă, ulcer etc.).
În
stabilirea tratamentului, evoluţiei şi prognosticului disfuncţiilor somatice,
trebuie să se aibă în vedere surprinderea şi diagnosticarea corectă a
microtraumatismelor afective ce declanşează, favorizează şi menţin
simptomatologia. Iată de ce este necesar să ne deschidem orizonturile şi să
tratăm rănile corpului, văzând omul în ansamblul său şi nu doar analizându-i
anatomia.
