Îmbunătăţirea pregătirii noilor generaţii de medici este, fără îndoială, o preocupare centrală a învăţământului medical. Reforma curriculară a devenit un proces continuu, pe deplin justificat: trebuie ţinut cont de progresul ştiinţific, au apărut tehnologii moderne de investigaţie sau tratament, noi medicamente, creşterea speranţei de viaţă a atras după sine mărirea ponderii bolilor cronice, iar documentarea pe internet depăşeşte deja biblioteca. În plus, s-a modificat şi profilul studentului, care vine de pe băncile liceului cu altă pregătire decât acum câteva decenii. Aşa că nu e deloc deplasat să asistăm la numeroase propuneri de ajustare a conţinutului diverselor cursuri, făcându-se eforturi de a adăuga noi picături într-un pahar deja plin! Bineînţeles, în situaţia cea mai delicată se găsesc tocmai disciplinele care au cea mai mare rată de „noutăţi“, cel mai adesea din domeniul preclinic, printre care se numără şi informatica medicală. Dificultăţile însă vin nu numai din constrângerile de încadrare într-un număr de ore fixat cândva într-un cui deja ruginit, ci mai ales din diverse dispute penibile cu atitudinea aparent favorabilă (dar adesea de esenţă conservatoare) a „păstrătorilor bunei ordini“ curriculare. În rândurile de mai jos mă refer la câteva astfel de momente pe care le-a avut de traversat învăţământul românesc de informatică medicală.
În lume, prin anii ’70, se înfiripase o comunitate a celor cu preocupări privind aplicaţiile tehnicii de calcul în domeniul medical şi se ţinuseră deja câteva conferinţe internaţionale. În scurt timp, câteva renumite facultăţi de medicină, intuind dezvoltările viitoare ale domeniului, au introdus cursuri de medical informatics sau health informatics, cu obiectivul ţintit de a pregăti viitoarele generaţii de medici în vederea utilizării tehnicii de calcul în aplicaţiile medicale, această disciplină fiind privită ca o „colecţie de programe de calculator aplicate în medicină“. Se conturau deja câteva capitole importante ale informaticii medicale: pe de o parte, cele legate de evidenţa datelor medicale, fişa electronică a pacientului, baze de date medicale, sisteme informatice clinice, ulterior sisteme informatice de spital, pe de altă parte, aplicaţiile legate de prelucrarea datelor – analiza semnalelor biologice (ECG, EEG), imagistica medicală, prelucrarea statistică a datelor clinice sau de cercetare, modelarea matematică a unor procese fiziologice şi simularea lor pe calculator.
În această perioadă, o bursă Fulbright mi-a oferit şansa să ajung să particip direct la realizarea unor programe de cercetare clinică. Cu entuziasmul specific vârstei, la întoarcere am izbutit să obţin pentru Institutul de Medicină din Timişoara (azi UMF „Victor Babeş“) un microcalculator M-18 în cadrul laboratorului de biofizică. A urmat o perioadă febrilă de lucru, cu numeroase colaborări şi rezultate interesante. Acumulasem deja experienţă, aveam o serie de programe statistice, de prelucrări de semnale, baze de date, modele şi simulări, urmasem şi nişte cursuri de informatică, aşa că profesorul Gheorghe Băcanu, rectorul de atunci, a fost de acord să iniţiez un curs facultativ de informatică medicală în 1984, având şi un curs tipărit. Pentru programa analitică am primit din partea profesorului Jan van Bemmel, de la Universitatea Erasmus din Rotterdam, o serie de materiale, inclusiv programe demo, astfel încât, încă din primii ani, am avut o curriculă europeană. Din 1986, am ţinut şi cursuri de specializare pentru medici, organizate la Bucureşti de Centrul de Calcul şi Statistică Sanitară al Ministerului Sănătăţii.
Să revin la contextul general. La nivel mondial, tehnica de calcul evolua foarte repede, generaţiile de calculatoare se succedau la câţiva ani, limbajele de calcul evoluau şi ele, astfel încât o serie de cunoştinţe predate studenţilor se perimau chiar înainte de absolvirea ciclului de studii. S-a văzut atunci că orientarea conţinutului cursului direct către aplicaţiile medicale concrete era o pistă nerealistă, tehnica de calcul – hard şi soft – fiind într-o permanentă schimbare. Astfel, la începutul anilor ’90, s-a redefinit obiectul informaticii medicale, mutând accentul de pe calculatoare pe elementul central de studiu: informaţia medicală. Calculatorul rămâne privit doar ca un instrument de lucru, nu obiect de studiu.
La noi în ţară, începutul anilor ’90 a fost favorabil înnoirilor. Putem marca în această perioadă câteva momente de referinţă. Cursul de informatică medicală a devenit obligatoriu la toate facultăţile cu profil medical din ţară. S-a înfiinţat şi Societatea Română de Informatică Medicală, care a continuat seria conferinţelor anuale începută încă din 1977 şi a aderat la European Federation for Medical Informatics (EFMI) şi International Medical Informatics Association (IMIA). Tot în această perioadă, s-a introdus şi nivelul doctoral pentru informatica medicală. Aici a fost puţin mai greu, deoarece această disciplină nu figura printre cele existente la acea vreme. Primisem chiar, din partea unui personaj din Ministerul Învăţământului, o replică pe care nu o pot uita: „Profesore, informatica medicală nu există!“. În fine, conform uzanţelor de atunci, pentru adăugarea unei noi specialităţi pe listă era nevoie de două recomandări din partea unor personalităţi recunoscute, care să prezinte conturul specialităţii emergente şi să justifice necesitatea şi oportunitatea organizării nivelului doctoral pentru această specialitate. Am primit imediat o astfel de recomandare de la acad. Ştefan Milcu, apoi de la acad. Nicolae Cajal. Această ultimă întâlnire mi-a rămas întipărită şi mi-o reamintesc cu plăcere. După ce a aflat ce propusesem şi ce dificultăţi întâmpinasem, mi-a zis cu ton părintesc: „Mihalaş, dragă, nu mai fi necăjit. O să reuşeşti, pentru că ce vrei tu e un progres, iar progresul nu poate fi oprit, chiar dacă sunt destui care îi pun piedici!“. Nici că se putea o încurajare mai bună, care mi-a prins bine şi în alte ocazii.
A urmat perioada de consolidare a disciplinei, eforturi pentru dotare, colaborări în contracte de cercetare şi elaborare de lucrări pentru participare la conferinţe europene sau mondiale. Preocuparea pentru menţinerea conţinutului cursului la nivel european a fost constantă. Tot în această perioadă, IMIA a elaborat un set de recomandări privind învăţământul de informatică medicală, având astfel un ghid concret privind conţinutul cursului şi alinierea sa la standardele mondiale, ghid din păcate prea puţin cunoscut la noi. Astfel a apărut o generaţie spontanee de diverse programe analitice de informatică medicală, pornindu-se de la diferite opinii cu puternic iz personal, privind conţinutul potenţial imaginabil prin intersecţia domeniilor ce formează denumirea disciplinei. Deseori imaginaţia n-a mers prea departe, fie staţionând jenant pe noţiuni elementare de utilizare a calculatorului, fie împotmolindu-se înduioşător în zona biostatisticii.
Pentru a stârni curiozitatea celor interesaţi, aş puncta sintetic conţinutul recomandat al unui astfel de curs. Înainte de toate, să reamintim că obiectul de studiu este informaţia medicală, care are două forme principale: informaţia cu caracter individual, cu numele generic de „date“, reprezentând nivelul factual din punct de vedere cognitiv (datele medicale ale pacientului), respectiv informaţia cu caracter general, „cunoştinţe“, reprezentând nivelul conceptual. De aici şi cele două părţi mari ale informaticii medicale, referitoare la date, respectiv cunoştinţe. Partea referitoare la date este abordată sistematic, urmărind principalele operaţii ce se efectuează cu datele: culegere, stocare, prelucrare, transmitere, protecţie şi utilizare, cărora le corespund capitolele de baze de date, dosarul electronic de sănătate, prelucrarea datelor (biostatistica, analiza semnalelor biologice, elemente de imagistică medicală), protecţia datelor, telemedicina etc. Partea referitoare la cunoştinţe trece la un nivel superior şi cuprinde: proprietăţi pe tipuri de cunoştinţe (explicite, tacite), metode de reprezentare a cunoştinţelor, baze de cunoştinţe, ontologii medicale, reguli de producţie şi raţionament, diagnostic asistat de calculator (metode logice, probabilistice, euristice), decizia medicală, monitorizarea. Această parte se abordează destul de dificil în primii ani de studiu; în plus, sunt necesare şi unele noţiuni de logică, materie care se face cam superficial în liceu (şi nu cred că ar dăuna dacă s-ar relua într-o formă adecvată la facultate). În fine, conţinutul cursului este completat de o a treia mare parte, care urmăreşte informaţia medicală pe niveluri de organizare: molecular (bioinformatica), celular, organ/sistem (neuroinformatica), organism (informatica clinică), supraindividual (sisteme informatice clinice şi de spital), informatica în managementul în sănătate, documentarea medicală, aplicaţiile internet, e-health şi m-health.
Am prezentat sumar structura cursului pentru a evidenţia complexitatea sa şi, mai ales, pentru a se evita marea confuzie ce încă pluteşte, uneori chiar şi la înălţimi mai mari, privind conţinutul său. Pentru cei a căror imaginaţie se cantonase în zona Excel şi Power Point, aş cita aici o frază din cursul profesorului australian Enrico Coiera: „Informatica medicală se ocupă de calculatoare cam tot atât cât se ocupă cardiologia de stetoscoape“.
