Din postura de militant al promovării informatizării în domeniul medical, nu pot să nu comentez puţin articolul „O lume dominată de computere“ (dr. Cătălina Panaitescu, „Viaţa medicală“ nr. 44 din 31 oct. 2014), în care sunt oarecum puse la zid principalele produse informatice cu care doctorii noştri îşi menţin zilnic adrenalina la cote înalte. Trebuie să recunosc că are perfectă dreptate şi mă bucur că a izbutit să reliefeze câteva neajunsuri majore, fără a ieşi din cadrul decent al expunerii. Cum s-a ajuns aici? E o istorie întreagă. Să amintim doar câteva momente.
Era prin ’95. În anii precedenţi se derulaseră câteva proiecte de dimensiuni mai mici, cuprinzând importante componente de informatică medicală. Era o perioadă de entuziasm, ne debarasam de tot ce venea din trecut pentru că era – oricum – de tip comunist şi primeam, uneori fără să cerem, soluţii noi cu calificativul imbatabil de „standard european“. Plutea în aer, mai ales pe coridoarele Ministerului Sănătăţii, nevoia unui proiect mai amplu, la nivel de ţară şi, dacă se poate, să conţină în titlu şi cuvântul „naţional“. Cam aşa a apărut un prim mare proiect, HMIS (Healthcare Management Information System). Proiectul în sine a fost foarte bine conceput: se preconiza informatizarea direcţiilor sanitare, realizarea unei baze de date centralizate a Ministerului Sănătăţii, cu principalele date statistice pe ţară şi pe judeţe, iar Neamţ urma să fie judeţ-pilot, cu informatizarea tuturor unităţilor (spitale, medici de familie, ambulanţă, transfuzii – tot!). Însă implementarea a întâmpinat obstacole majore, unele ridicole, pornind cu întârzierea diverselor aprobări, schimbarea miniştrilor, schimbarea legislaţiei, înfiinţarea între timp a CNAS etc. În cele din urmă, proiectul s-a finalizat prin 2000. N-a ieşit chiar cum trebuia, în ciuda eforturilor unor oameni (mai ales din judeţul pilot) care au pus realmente tot sufletul să iasă bine. S-au făcut şi greşeli, nu mă opresc acum şi nici n-am capacitatea să le calific în detaliu, dar proiectul a avut o reuşită modestă. (Studenţilor mei le spun că, prin rapoarte, în loc de „eşec“ se scrie „succes modest“). Fiind un proiect care a avut şi un credit extern prin Banca Mondială, aceasta a trimis un expert – dr. Roderick Nieme – pentru a evalua stadiul derulării proiectului. Din raportul său (noiembrie 1999) am reţinut două citate relevante:
(i) La nivelul Ministerului Sănătăţii nu s-a acumulat nicio experienţă privind implementarea sistemelor informatice medicale similare în alte ţări şi nici nu pare să existe intenţia de a dezvolta vreun mecanism/organism pentru acumularea unor astfel de experienţe;
(ii) „There is no merit in reinventing the wheels, especially those that are not round“! Iniţial, m-am simţit jignit. Dar îl cunoscusem personal şi ştiam că nu avea deloc astfel de intenţii, ci doar a formulat mai plastic constatările sale, valabile în mare măsură (din păcate şi azi).
Ce s-a mai întâmplat este relativ cunoscut. CNAS s-a instalat în postura de responsabil coordonator al proiectelor de informatizare, ceea ce nu ar fi rău în principiu. A lipsit însă orice cooperare cu alţi actori de pe scena informaticii medicale, produsele realizate fiind croite pentru a satisface doar necesităţile informaţionale ale CNAS. SIUI este mare şi greoi, interfeţele nu sunt prietenoase, mulţi doctori au apelat la alte produse cu care pot lucra mai uşor. S-a impus reţeta electronică, acum vine şi dosarul electronic de sănătate, însă nu se vorbeşte nimic de compatibilitatea cu alte sisteme din Europa – mă refer în special la interoperabilitatea cu sistemul EPSOS (European Patients Smart Open Services), adoptat în 25 de ţări din Europa. Proiectul EPSOS a fost demarat în 2008 cu un grup restrâns de ţări, însă pe parcurs au intrat şi altele. Nu şi România. Oare nu ştia nimeni din MS sau CNAS despre el? Va fi probabil nevoie, în curând, de încă un proiect (mai reinventăm o roată), dacă dorim să asigurăm interoperabilitatea serviciilor pentru pacienţii noştri în alte ţări.
Exemplul de mai sus nu este singular; lacunele noastre sunt mai profunde – nu ar fi vorba doar de absenţa unui aşa-ziscentru de competenţă, ci de un întreg ansamblu organizatoric, care să gestioneze importantele acţiuni de implementare a tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor în domeniul medical. Poate o cooperare mai eficientă a organismelor centrale cu specialiştii din domeniu ar contribui la conturarea unei strategii unice (cândva n-aveam o strategie, acum avem prea multe!). Dacă reprezentanţii MS şi CNAS n-ar ignora total conferinţele societăţilor profesionale sau ar apela periodic la specialişti, s-ar crea poate cadrul în care să nu mai fie posibile noi încercări de reinventare a roţii, care costă al naibii de scump. Este clară şi evidentă nevoia unui organism capabil să acumuleze toate aceste informaţii şi să le poată furniza oricând şi oricui. Considerăm că sursa ideală de informaţii complete şi la zi din domeniul medical din România a fost, este şi va fi Academia de Ştiinţe Medicale. Recent (re)înfiinţata Comisie de informatică medicală şi protecţia datelor a AŞM doreşte să-şi asume rolul de a acumula toate aceste informaţii privind diverse proiecte, legislaţia şi serviciile disponibile, atât în ţară, cât şi în afară.
Prin obiectivele sale, e clar că domeniul e-health vrea să meargă departe şi pentru aceasta ar trebui ca toţi actorii interesaţi să conlucreze. Poate CNAS a lucrat puţin în grabă, uitând sfatul unui proverb african: „Dacă vrei să ajungi repede, du-te singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeţi împreună“.
