După un mănunchi de promouri, mai mult sau
mai puţin stridente, cu prezenţe preponderent masculine, la tvh2.0 se transmite
„Călător prin ţara mea“. Prezenta ediţie este pe jumătate banală, pe jumătate
originală. Chip destins, voce bărbătească plăcută, Cătălin Maximiuc şi-a
invitat prietenii de pe Facebook să-i
privească emisiunea. (Gestul ajută la o primă departajare: apare ca firesc la
cei care îşi iubesc meseria şi e tratat cu ironie de ceilalţi.) „Călător prin ţara
mea“ nu este o emisiune de geografie, ci de promovare a turismului rural. De
data asta, se prezintă un punct turistic din Prisaca Dornei, comuna Vama, judeţul
Suceava. Emisiunea curge lin, într-un mod mult prea tradiţional. Mă refer la
unele obiceiuri comode, moştenite, din jurnalismul tv. Se recurge la generalităţi.
„Comentariul“, adică textul rostit din off, este unul impersonal, de ghid tipărit.
Imaginile sunt frumoase, dar destul de departe de unicitatea locurilor. Tot generalităţi.
Ascultăm generalităţi ilustrate cu generalităţi. Din loc în loc, farfurii cu ouă
– încondeiate – şi alte câteva detalii superbe, dar nu suficiente. Din toate,
lipseşte omul, viaţa. Nici măcar Maximiuc nu rosteşte nimic sincron deocamdată,
ci doar păşeşte puţin, ca o iluzie, cu încă cineva, prin sat. Suntem în Prisaca
Dornei? Aici se impunea un apel la geografie, o hartă, pe care să vedem unde e
situată, în România, Prisaca Dornei. Harta lipseşte! Nu ştim unde se află bucătăria
lui Ştefan pe mapamond. Ar fi fost un prim element concret. Dar nu există. Aflăm
că zona e „placă turnantă pentru industria turistică suceveană“. Vag. Fostă
colonie germană, satul a sărbătorit, în 2009, 600 de ani de atestare documentară.
În căutare de concret şi de lume vie, o căţeluşă (Molda, cea pierdută cândva de
Dragoş Vodă?) aleargă câteva secunde pe marginea drumului. Atât. Evocarea
trecutului continuă, indiferentă ca stil. O indiferenţă plicticoasă, aproape
supărătoare pentru privitor, căruia i se servesc date din secolul 19 pe imagini
de azi.
În cea de a doua jumătate a filmului, însă,
pe neaşteptate, apare concretul. O doamnă profesoară a recomandat bucătăria lui
Ştefan pentru filmare. Ştefan e cu Liliana, soţia lui. Liliana e îmbrăcată în
costum naţional cu broboadă şi urmează să arate cum se găteşte la ei „mămăliga
cu barabule“ şi „hara-para-unt-cu-ouă“. Maximiuc se dezmeticeşte din generalităţi,
intră la iuţeală în real şi o însoţeşte pe Liliana în bucătărie. Să-i analizăm ţinuta.
Poartă vestă sport, albă, închisă până la gât, cu două dungi late, una roşie şi
alta verde, suprapuse, în zona claviculelor. De sub vestă ies o pereche de mâini
în mâneci mov. (Sugestie: de evitat albul până la încheierea cu succes a curei
de slăbire; o singură culoare e de preferat, chiar şi la costumaţia „sport“.)
Pentru „mămăliga de barabule“ (se citeşte fără diacritice), Liliana curăţă
cartofii, adică barabulele. Cartoful trebuie tăiat mare, ca să nu-şi piardă
calităţile în apă. Dânsul, reporterul-prezentator, pentru că „tot se află prin
casă“, pune cartofii la foc, în apa cu sare (nu cu orice sare, ci cu sare mare)
şi o anunţă pe Liliana că „îşi vor spune pe nume“. Ulterior, învaţă cum se sfărâmă,
cu atenţie, cartofii fierţi în oală, cum se adaugă mălaiul, iar în „mămăliga cu
barabule“ răsturnată pe platoul de lemn – cum se face o gaură la mijloc, în
care se pune brânză de burduf. El se bucură ca un copil când i se dă voie să-şi
facă „urşi“ de mămăligă. Suntem avertizaţi că, în bucătărie, vom regăsi influenţa
austro-ungară. Celălalt preparat era „hara-para-unt-cu-ouă“. Smântâna pusă la
fiert e „untul“ (şi n-are colesterol; „colesterol se găseşte numai prin spitale
şi policlinici“, precizează Liliana, care, dincolo de umor, are şi un
remarcabil bagaj – disimulat – de cunoştinţe). Peste unt se pun ouăle. Destule şi
nu bătute exagerat. Când s-au prins, se deşartă în castron, cu verdeaţă
deasupra. Reporterul se ocupă de debarasarea bucătăriei, vorbeşte mult, e
spontan, glumeşte şi râde cu poftă. Aduce tochitura de la beci, ia o bucata de
mămăligă şi îşi face din ea „ciuci“ cu tochitură. Între timp, mărturiseşte: el însuşi
s-a născut aici, peste deal. Urmează masa. Gazdele şi invitaţii, printre care
se află profesoara care a îndrumat echipa televiziunii, se pregătesc de mâncare,
dar mai întâi cântă: „Cântă cucul bată-l vina, de răsună Bucovina…“.
În concluzie: un realizator de talent are
de şters praful de pe prima jumătate a filmului său.