A şaptea ediţie a Şcolii Internaţionale de
Neurologie,
desfăşurată la Eforie Nord, a fost organizată de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, în
colaborare cu Academia de Ştiinţe Medicale din România, UMF „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca, Universitatea din Tel Aviv, Universitatea Uppsala, Societatea de
Neurologie din România şi Association of Parkinsonism and Related
Disorders (din cadrul Federaţiei
Mondiale de Neurologie).
Mecanismele
lezionale şi de regenerare ale sistemului nervos central
În cadrul acestei sesiuni, prof. dr. Hari
Shanker Sharma (Suedia) a prezentat rolul potenţial al nanomedicamentelor în
repararea leziunilor sistemului nervos central. În viitor, abordările
terapeutice în clinică vor fi complexe, utilizând strategii diverse pentru
restaurarea funcţiilor SNC. Laboratorul de cercetare cerebrovasculară de la
Universitatea Uppsala este implicat în terapia neuroregenerativă pe
diferite modele animale ale leziunilor SNC, utilizând nanotehnologia pentru
livrarea medicamentelor. Observaţiile arată că multe combinaţii de factori
neurotrofici derivaţi din neuroni, precum BDNF, GDNF, NGF, CNTF, administrate
exogen, după leziuni ale SNC cauzate de traumatisme sau hipertermie, au indus
restaurarea structurală şi funcţională remarcabilă a celulelor neuronale,
gliale şi endoteliale.
Dr. Stephen Skaper (Italia) a realizat o
incursiune în fiziopatologia şi farmacologia micromediului sistemului nervos
periferic, în care funcţionează axonii mielinizaţi şi nemielinizaţi, celulele
Schwann asociate şi alte celule rezidente (fibroblaste, mastocite şi microvase
înconjurate de pericite) ale nervilor periferici. Reglarea micromediului se
realizează prin două interfeţe specializate: bariera hemato-nervoasă (sau
interfaţa sânge-nerv, formată din microvasele endonervoase) şi perinerv.
Endoteliul şi perinervul resticţionează şi reglează schimbul de substanţe între
micromediul endonervos şi spaţiul extracelular înconjurător. Modificările
fiziopatologice ale micromediului nervului pot fi considerate o consecinţă a
homeostaziei endonervoase modificate, în care mastocitele par să joace un rol
special. În cele mai multe ţesuturi, ele se găsesc în imediata apropiere a
terminaţiilor neuronilor primari aferenţi care semnalizează durerea
(nociceptori) şi, de asemenea, în cadrul endonervului. Activarea mastocitelor
determină eliberarea de mediatori (histamină, serotonină, heparină, proteaze,
citokine proinflamatorii, eicosanoide etc.) care pot activa aceşti nociceptori şi
iniţia durerea; mai mult, poate provoca edem în ţesuturile nervoase, inclusiv
blocarea conducerii nervoase şi durerea neuropată. Inhibarea activării mastocitelor
ar putea avea un beneficiu terapeutic în neuropatia periferică.
N-acil-etanolaminele sunt o clasă de molecule lipidice mediatori ce apar în mod
natural, iar palmitoil-etanolamida în special are proprietăţi antiinflamatorii,
analgezice şi anticonvulsivante.
Leziunile axonale difuze după traumatismele
craniocerebrale uşoare au fost descrise de prof. dr. Pieter E. Vos (Olanda).
Incidenţa TCC variază în literatura de specialitate între 100 şi 300 la 100.000
de persoane, cea mai mare fiind la bărbaţii cu vârste între 15 şi 24 de ani.
Vârsta medie a pacienţilor este de 30–40 de ani. 90–95% din TCC sunt
considerate uşoare. Complicaţiile intracraniene ale acestora sunt rare, dar pun
viaţa în pericol şi pot solicita intervenţii neurochirurgicale (0,2–3,1%). Datorită
necesităţii prevenirii complicaţiilor acestor traumatisme ameninţătoare de viaţă,
multe cercetări s-au axat pe predicţia acestora complicaţii. Utilizarea de
tehnici clasice şi noi de IRM – DWI (difusion-weighted
imaging), SWI (susceptibility-weighted
imaging), DTI (diffusion tensing
imaging) – imediat şi după o perioadă mai îndelungată după un TCC, poate
deschide căi pentru noi abordări terapeutice. Este recunoscut faptul că
prognosticul TCC poate fi influenţat de alţi factori decât leziunea şi că
istoria anterioară a pacienţilor sau caracteristicile prelezionale pot modifica
răspunsul persoanelor afectate. O temă centrală în TCC uşoare este dacă
sindromul subiectiv are o bază structurală sau funcţională. Vorbitorul a
prezentat un studiu care a evaluat starea de repaus a reţelelor întregului
creier într-un grup omogen de pacienţi cu TCC uşoare acute şi a identificat
modificări în conectivitatea funcţională, induse de acestea.
Plasticitatea structurii creierului uman
de-a lungul vieţii este un fapt real, susţinut cu dovezi de prof. dr. Hilleke
Hulshoff-Pol (Olanda). IRM longitudinală permite măsurarea diferenţelor
individuale în plasticitatea creierului la copii şi adulţi. O creştere dinamică
are loc în timpul copilăriei/adolescenţei, în jurul vârstei de 9 ani fiind
estimată de 1% din volumul creierului, anual, care se menţine până la vârsta de
13 ani, apoi are loc o scădere treptată a acesteia. Între 18 şi 35 de ani, are
loc un alt val de creştere sau cel puţin o perioadă fără nicio pierdere de ţesut
cerebral. După vârsta de 35 de ani, se produce o pierdere a volumului cerebral
de 0,2% pe an, care se accelerează treptat, ajungând la o scădere anuală de
0,5% la vârsta de 60 de ani. Creierul persoanelor de peste 60 de ani arată o
pierdere a volumului de mai mult de 0,5% pe an. Plasticitatea creierului este
asociată cu inteligenţa şi este cel puţin parţial ereditară. Înţelegerea
mecanismelor care stau la baza acestor modificări plastice poate contribui la
diferenţierea modificărilor cerebrale progresive în bolile neurologice şi
psihiatrice de cele din procesele de îmbătrânire sănătoasă şi poate ajuta la
dezvoltarea de noi tratamente.
Neuroreabilitare
Prof. dr. Volker Hömberg (Germania) a trecut
în revistă examinarea clinică, terapia fizică şi tehnicile specifice în
reabilitarea motorie. Au fost prezentate examinarea nervilor cranieni şi a funcţiilor
senzoriale şi motorii, precum şi screeningul pentru analiza cognitivă şi
lingvistică. Vorbitorul a expus cele mai importante tehnici de terapie fizică şi
antrenament utilizate în neuroreabilitare pentru îmbunătăţirea funcţiei motorii
şi a discutat utilitatea lor clinică diferită, în funcţie de problemele
speciale, individuale ale pacienţilor. Lista a inclus metode de stimulare
electrică şi magnetică, hidroterapie şi aplicarea de căldură şi frig. Aceste
tehnici au fost clasificate în funcţie de impactul lor asupra neuromodulării.
Evaluarea motorie a fost detaliată de dr.
Dana Boering (Germania). În prezent, diverse tehnici de terapie s-au dovedit eficiente
în tratamentul parezei centrale a membrelor. Din cauza duratei reduse a
tratamentului, în reabilitarea neurologică este dificil de evaluat empiric ce
tehnică de terapie bazată pe dovezi ajută cel mai mult un anumit pacient. Prin
urmare, este importantă dezvoltarea cercetării sistematice în domeniu, care ar
putea duce la definirea unei secvenţe clare de tehnici terapeutice pentru un
anumit stadiu postacut al pacientului. Condiţia esenţială este compararea
sistematică a rezultatelor reabilitării folosind anumite tehnici de terapie pe
grupuri de pacienţi bine definite. Au fost descrise evaluările motorii cele mai
utilizate pentru principalele activităţi legate de mobilitate: schimbarea şi
menţinerea posturii, transportul şi mişcarea obiectelor, mersul pe jos. O
definiţie raţională a rezultatului implică întotdeauna o evaluare amplă a
tuturor informaţiilor legate de pacient, inclusiv istoricul personal şi
aspectele speciale individuale. Dincolo de orientarea necesară a practicii
de reabilitare pe baza neuroştiinţelor aplicate, de abordările bazate pe
dovezi, obiectivele rezultatelor reabilitării trebuie să fie întotdeauna
adaptate individual (medicina bazată pe dovezi vs. medicina personalizată).
Dispozitivele de asistare pentru persoanele
ce au controlul motor afectat traduc sau amplifică funcţiile restante pentru a
permite acţiuni care altfel sunt imposibile, a explicat dr. Dana Boering.
Persoanele cu handicap au dreptul să acceseze tehnologia de asistenţă pentru a
facilita participarea lor efectivă în societate. S-a discutat despre domeniile
de aplicabilitate a dispozitivelor de asistare: mobilitate, comunicare,
adaptarea mediului/confortul cotidian, precum şi despre unele aspecte ale
cercetării tehnologiei de mobilitate, adică integrarea mai strânsă cu
utilizatorul, scăderea efortului utilizatorului odată cu creşterea capabilităţii
sale, dezvoltarea în continuare a senzorilor portabili şi a sistemelor
pervazive ce îmbunătăţesc reabilitarea la domiciliu, progrese în tehnologia reabilitării
ce îmbogăţeşte practica clinică. Factori limitativi ai progreselor tehnologice
de asistare: nevoia de tehnologie terapeutică utilizabilă la domiciliu este în
mare măsură nesatisfăcută, îmbunătăţirile dispozitivelor de comandă şi surselor
de alimentare nu au progresat la fel de repede precum cele de la senzori,
imaturitatea relativă a algoritmilor de control. Echipele multidisciplinare,
care lucrează în strânsă colaborare cu utilizatorii şi cu oameni de ştiinţă cu
o cunoaştere profundă a învăţării motorii şi a plasticităţii postlezionale,
sunt cele mai în măsură să producă tehnologie de mobilitate transformativă.
Robotica a fost un alt subiect interesant,
abordat de dr. Leopold Saltuari (Austria). Baza neurofiziologică a roboticii
din neuroreabilitare este dovada că antrenamentul intensiv (frecvenţă şi durată)
şi cel specific unor sarcini îmbunătăţesc în mod semnificativ rezultatul
neurologic. Există mai multe dispozitive robotice pe piaţă, mai mult sau mai puţin
complexe, pentru membrele superioare şi inferioare, cu abordări diferite (Exosceleton, Endeffector System).
Antrenamentul robotic pare la fel de eficient ca terapia intensă convenţională
de reabilitare. Prof. dr. Gelu Onose a descris sintetic diverse tipuri de
orteze, clasificate în funcţie de regiunea anatomică în care sunt desemnate să
acţioneze, principiile de acţiune, biomecanică, materiale, indicaţii etc.,
inclusiv cu exemple practice de utilizare a lor în neuroreabilitare.
Neuroimunologie
În timp ce medicamentele imunomodulatoare –
cum sunt interferonul beta şi glatiramer-acetatul – rămân agenţii de primă
linie pentru scleroza multiplă, predominant datorită profilului lor de siguranţă
benign, înţelegerea proceselor imunopatologice a dus la dezvoltarea de noi agenţi,
cu obiective specifice. Noua abordare farmacologică a sclerozei multiple a fost
prezentată de dr. Arnon Karni (Israel). Un concept al medicamentelor noi este
de a împiedica migrarea celulelor imune în sistemul nervos central afectat.
Primul medicament oral aprobat pentru tratamentul SM, fingolimod, inhibă ieşirea
limfocitelor din ganglionii limfatici; anticorpul monoclonal natalizumab
previne infiltrarea inflamatorie a SNC prin blocarea moleculei de adeziune
(VLA4). Al doilea concept este de a epuiza celulele T şi/sau B din circulaţia
periferică folosind anticorpi monoclonali specifici, cum ar fi alemtuzumab
(anti-CD52) sau rituximab/ocrelizumab (anti-CD20). Există terapii simptomatice
în curs de dezvoltare, precum modafinil (reduce oboseala), dalfampridine (îmbunătăţeşte
dificultăţile mersului pe jos), dextrometorfan bromhidrat/chinidină sulfat
(reduce simptomele pseudobulbare), şi un produs bazat pe extract de canabis
(scade durerea şi spasticitatea). Răspunsul imun în bolile autoimune fost un
alt subiect discutat de dr. A. Karni, care a descris tipurile de răspunsuri
imune (înnăscute şi adaptive), modurile de reglare a acestora, mecanismul
atacului autoimun prin activarea limfocitelor Th1, Th17 şi B, şi a evaluat în
mod critic baza imunologică a sclerozei multiple.
Accidentul
vascular cerebral
Prevenţia secundară a accidentului vascular
cerebral (AVC) a fost supusă atenţiei cursanţilor de prof. dr. Natan M.
Bornstein (Israel). Pacienţii cu atac ischemic tranzitoriu (AIT) sau AVC
ischemic au un risc de recurenţă între 5 şi 20% pe an. La aceştia,
medicamentele antiplachetare sunt în măsură de a reduce riscul de AVC cu 11–15%
şi riscul de AVC, infarct miocardic şi deces de cauză vasculară cu 15–22%.
Acidul acetilsalicilic este medicamentul cel mai utilizat, accesibil şi
eficient. Dozele de 50–325 mg sunt la fel de eficiente ca dozele mari şi pot
provoca mai puţine reacţii adverse gastrointestinale. Complicaţiile hemoragice
severe sunt dependente de doză. Combinaţia de aspirină cu dipiridamol cu
eliberare lentă este superioară aspirinei în monoterapie pentru prevenirea AVC
(studiile ESP-2 şi ESPRIT1). Ambele studii au arătat valori de 20–24% pentru
reducerea riscului relativ de AVC şi deces. Clopidogrelul este superior
aspirinei la pacienţii cu risc înalt de recurenţă (CAPRIE2). Combinaţia aspirină
plus clopidogrel nu este mai eficace decât clopidogrelul în monoterapie, dar
are riscul de sângerare mai mare (Match3 şi CHARISMA4). Niciunul dintre agenţii
antiplachetari nu este în măsură să reducă semnificativ mortalitatea.
Rezultatele recente ale studiului PRoFESS au arătat că nu există nicio diferenţă
între clopidogrel şi aspirină cu dipiridamol cu eliberare lentă în prevenţia
secundară a AVC.
„Time is brain“, a subliniat prof.
dr. N. Bornstein, vorbind despre AIT, care trebuie considerat o urgenţă, cum
este angina pectorală acută instabilă, şi tratat în primele 24 de ore. Este
cunoscut faptul că aproximativ 23% din AVC sunt precedate de AIT. Studiile au
arătat că, în primele două săptămâni după un AIT, riscul de AVC ulterior este
de aproximativ 1% pe zi. În două studii publicate – EXPRESS (P. Rothwell) şi
SOS–TIA (P. Amarenco) – a fost demonstrat că managementul foarte precoce al AIT
clinic va reduce riscul de AVC ulterior cu 80% la trei luni. Prin urmare,
evaluarea trebuie să fie efectuată în primele 24 de ore, într-o structură
organizată specifică. Mai multe registre de AVC au raportat că stenoza
carotidiană este cauza AVC cerebral embolic în aproximativ 25–30% din toate AVC
ischemice. Ghidurile actuale recomandă intervenţia imediată prin
endarterectomie carotidiană sau stentare la pacienţii cu stenoză simptomatică
mai mare de 50%. Duplexul carotidei este un instrument fiabil, non-invaziv,
accesibil pentru evaluarea cu mare acurateţe a stenozei carotidiene. Prin
urmare, ar trebui să fie instrumentul de evaluare rapidă de primă linie a
pacienţilor cu AIT, în scopul de a detecta o stenoză potenţial tratabilă,
pentru prevenirea AVC.
Prof. dr. Dafin F. Mureşanu a discutat
abordarea integrată în protecţia cerebrală şi recuperarea din terapia AVC,
prezentând analiza unor mecanisme implicate în patogeneza bolilor neurologice,
de exemplu mecanismele lezionale, precum şi interacţiunile lor şi suprapunerea
cu procesele de protecţie şi reparatorii (activităţi de apărare endogenă). În
prezent, este dificil de găsit abordarea corectă terapeutic pentru protecţia
creierului şi recuperare, mai ales că nu sunt înţelese pe deplin toate
procesele neurobiologice endogene, natura complexă a mecanismelor
fiziopatologice şi legăturile dintre aceste două categorii. De fapt, există un
proces endogen holistic al neuroprotecţiei şi neurorecuperării, care ar trebui
abordat terapeutic într-un mod integrat. Este necesară o schimbare a
conceptului în protecţia şi recuperarea farmacologică a creierului. Au fost
evidenţiate consideraţiile actuale în terapia AVC, inclusiv abordarea
farmacologică integrată, concentrată pe medicamente cu activitate multimodală şi
efect neuroprotector pleiotrop (medicamente biologice), mai degrabă decât pe
substanţe cu mecanism unic, de obicei substanţe chimice de sinteză.
Afecţiunile
neurodegenerative
Spectrul clinic şi biologic al demenţei
fronto-temporale a fost descris de prof. dr. Ovidiu Băjenaru. Terminologia se
referă la un grup mare de entităţi clinice reprezentate de boli neurodegenerative
în care manifestările clinice iniţiale sunt tulburări de comportament cu un
pattern sugestiv (referitoare la afectarea cogniţiei sociale, ca o funcţie a
lobului frontal) sau disfuncţie primară a limbajului. Modificările histopatologice
sunt urmarea modificărilor unor proteine celulare funcţionale, câteva identificate
genetic şi corelate cu expresia fenotipului. Unele modificări histopatologice
sunt prezente şi în alte entităţi neurologice clinice, considerate până recent
boli diferite, fără legătură între ele (forme de scleroză laterală amiotrofică,
paralizie supranucleară progresivă, demenţă cortico-bazală), dar având
caracteristici clinice recunoscute şi la pacienţii cu demenţă fronto-temporală.
Prof. dr. Erich Wolters (Olanda) a abordat
simptomatologia din boala Parkinson. Disfuncţia ganglionilor bazali legată
de deficitul de dopamină din substantia
nigra este responsabilă pentru semnele şi simptomele motorii
caracteristice (bradikinezie, hipokinezie,rigiditate), ce răspund la levodopa, cunoscute sub numele de parkinsonism şi
esenţiale pentru diagnosticul clinic, precum şi disfuncţii subtile emoţionale şi
cognitive. Unele simptome motorii, cum ar fi tremorul şi instabilitatea
posturală, şi cele mai multe simptome non-motorii nu sunt pe deplin responsive
la levodopa şi sugerează manifestarea patologiei extranigrale. Acestea sunt
simptome autonome, ale somnului, senzoriale şi neuropsihiatrice, care, în unele
cazuri, pot preceda primele semne ale parkinsonismului motor, în strânsă
corelare cu progresia patologiei corpilor Lewy. Simptomele non-motorii
extranigrale din boala Parkinson ar putea fi, de asemenea, de origine iatrogenă,
în mod direct şi indirect. În timpul tratamentului convenţional oral
dopaminomimetic, pierderea progresivă a terminaţiilor nervoase dopaminergice
striatale, cu pierderea capacităţii cerebrale de stocare a dopaminei, face
nivelul de dopamină cerebrală în întregime dependent de nivelurile plasmatice
de levodopa, schimbând astfel stimularea receptorilor dopaminergici din continuă
în pulsatorie. Ca urmare, modificări neuroplastice în căile (sub)corticale
dopaminergice ar putea cauza fluctuaţiile răspunsului terapeutic (motorii şi
non-motorii), cu anxietate şi atacuri de panică şi/sau modificări ale dispoziţiei,
diskinezie. Farmacoterapia dopaminomimetică poate induce şi efecte adverse
directe non-motorii extranigrale, cum ar fi tulburările de control al
impulsului. La mulţi pacienţi, simptomele non-motorii – hiposmie, disfuncţii
vegetative, tulburări ale dispoziţiei, ale somnului, tulburări senzoriale şi/sau
deficitele cognitive – pot fi anterioare primelor simptome motorii. Recunoaşterea
acestor manifestări în faza premotorie a bolii este critică pentru diagnosticul
precoce şi iniţierea tratamentului cât mai curând posibil, deoarece au un
impact mai mare asupra calităţii vieţii pacienţilor comparativ cu
parkinsonismul motor. Dr. Bogdan O. Popescu a discutat despre comorbidităţi în
boala Parkinson, trecând în revistă afecţiunile mai frecvente la persoanele cu
Parkinson, comparativ cu populaţia de control non-parkinsoniană, cum ar fi
bolile cerebrovasculare, neuropatiile periferice sau fracturile osoase.
Studiile clinice şi analizele bazate pe
dovezi susţin perfuzia cu apomorfină ca opţiune terapeutică eficientă pentru
pacienţii cu fluctuaţii severe, slab controlate prin tratament convenţional cu
medicamente orale, cu o îmbunătăţire a perioadei de off de 50–80%, precum şi a diskineziei, a subliniat dr. Angelo
Antonini (Italia). Administrarea intermitentă subcutanată de apomorfină (penjet) e potrivită pentru tratamentul
acut pe termen lung al episoadelor off
la cei în stadii avansate de boală. Apomorfina injectabilă este deosebit de
utilă în cazul pacienţilor care suferă intervenţii chirurgicale şi nu pot lua
medicamente pe cale orală sau pentru a trata simptome non-motorii severe
suplimentare ce apar în timpul perioadelor off.
În stadiile avansate ale bolii Parkinson, la
pacienţii la care controlul simptomatic al manifestărilor clinice nu mai poate
fi obţinut cu cele mai bune combinaţii de medicamente orale, sunt disponibile
abordări terapeutice particulare. Prof. dr. Ovidiu Băjenaru a vorbit despre
tratamentul intervenţional al stimulării continue dopaminergice, care presupune
administrarea continuă de levodopa, cu o pompă electronică, direct în jejun,
prin gastrostomă transcutanată laparoscopică şi un dispozitiv tubular special,
sau stimularea cerebrală profundă cu o frecvenţă înaltă, de la un stimulator
electronic, folosind un sistem special de electrozi inseraţi stereotaxic
bilateral în nucleul subtalamic sau în partea internă a globus pallidus.
Statistica studiilor clinice
pentru nestatisticieni
Sesiunea a fost susţinută de dr. Johannes
Vester (Germania), cu scopul de a oferi înţelegerea interconexiunilor şi relaţiilor
importante în practică, precum şi capacitatea de a implementa şi de a aplica
aceste cunoştinţe în interpretarea corectă a rezultatelor studiilor. Vorbitorul
a urmărit diferite aspecte: testarea ipotezelor şi semnificaţia statistică –
conceptul de bază al unui test statistic; definirea şi interpretarea valorii p; nivelul semnificaţiei; interpretarea
corectă şi falsă a semnificaţiei, prin exemple din literatura de specialitate;
efectul mărimilor şi intervalele de încredere – principii de bază şi
interpretare; relaţia cu testele de semnificaţie; definiţia şi prelucrarea în
studii de superioritate şi non-inferioritate; de ce avem nevoie de intervale de
încredere, mai degrabă decât de valoarea p?;
interpretarea corectă a rezultatelor studiilor; argumente pro şi contra
dihotomizării; abordarea univariată vs. multidimensională; ce putem învăţa de
la studiile lipsite de rezultate pozitive.
Cooperare cu parteneri prestigioşi
Interviu cu prof.
dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele SSNN
– Ce
ne puteţi spune, în calitate de coordonator al programului?
– Menţionez egida sub care s-a desfăşurat – International School of Neurology, care
aduce sub concept toate programele educaţionale pe care le realizează SSNN în ţară
şi străinătate. Suntem organizatori principali la această Şcoală, la Şcoala
europeană de neuroreabilitare, precum şi la programele educaţionale ale European Stroke Organization.
Manifestarea de acum e cea mai reprezentativă deoarece adună un număr foarte
mare de participanţi din lume, acum peste o sută, din şapte ţări. În fiecare an
avem tot mai multe cereri, pe care le selectăm pe baza unor criterii de performanţă,
de comunicare în limba engleză şi a recomandărilor de la directorii de
departament şi de la universităţile sau institutele de cercetare unde lucrează solicitanţii.
– Lectorilor
deja consacraţi li s-au adăugat şi alţii, în acest an.
– Ne-am lărgit paleta de colaborare, având
între organizatori şi Federaţia
Mondială de Neurologie, prin grupul de interes
reprezentat de Asociaţia pentru parkinsonism şi boli înrudite. Am avut onoarea
de a-l avea invitat şi coordonator al acestei părţi de program pe prof. dr.
Erich Wolters, preşedintele acestei asociaţii. Am continuat cooperarea
dezvoltată anul trecut cu Federaţia Mondială de Neuroreabilitare şi programul a
fost aprobat, dezvoltat şi gândit împreună cu ei, secretarul general al
acesteia, Nathan Bornstein, de la Universitatea din Tel Aviv, a fost
coordonator pentru cursul de AVC ischemic. E constructorul iniţial al
programului, reprezintă şi Organizaţia Mondială de Stroke, unde este vicepreşedinte.
Am menţinut colaborarea cu panelul de traumatologie al EFNS (European
Federation of Neurological Societies), prof. asoc. dr. Pieter Vos fiind preşedintele
acestuia.
– Ce
teme au fost abordate în premieră, ce noutăţi au fost prezentate cursanţilor?
– Pe lângă temele stabile, de mare interes –
bolile vasculare, neuroreabilitarea – am dezvoltat şi teme de neuroimunologie,
boli degenerative şi Parkinson. Actualităţi: noi strategii în tratamentul de
reabilitare şi anume conceptul de continuitate între faza acută şi cea de lungă
durată a tratamentului, discutarea studiilor clinice noi din boli vasculare şi
din neurotraumatologie, noi abordări în prevenţia secundară a AVC, în special
moleculele noi antitrombotice, anticoagulante, noile tratamente aprobate şi
validate de ultimele studii clinice în domeniul bolii Parkinson, conceptele noi
care acordă o greutate mare simptomatologiei non-motorii. Sesiunile de prezentări
de caz au fost foarte interesante, cazuri reprezentative, bine primite de
cursanţi.
– De şapte
ani, Şcoala Internaţională de Neurologie este frecventată şi prezintă un
interes în creştere…
– Este nevoie de astfel de programe de EMC,
acesta a fost creditat cu 24 de puncte, ceea ce reprezintă aprecierea muncii
noastre, cu atât mai important cu cât sub acest format există foarte puţine iniţiative
în România. Cel mai important lucru este să ne continuăm strategia şi să reuşim,
cu suport multiplu, să realizăm şi ediţia viitoare. Condiţiile actuale sunt
dificile, dar avem o strategie pe termen lung, vrem să ne continuăm cooperarea şi
să avem tot mai mulţi parteneri prestigioşi.
Foto: Caius Borza