Lezarea şi repararea sistemului nervos central, neuroreabilitarea, AVC, afecţiunile neurodegenerative au fost câteva din temele abordate la a şaptea ediţie a Şcolii Internaţionale de Neurologie, organizate de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii.

"> Neurologii, din nou la Şcoală - Viața Medicală

Neurologii, din nou la Şcoală

de Dr. Maria DRAGOTĂ - nov. 1 2012
Neurologii, din nou la Şcoală

Lezarea şi repararea sistemului nervos central, neuroreabilitarea, AVC, afecţiunile neurodegenerative au fost câteva din temele abordate la a şaptea ediţie a Şcolii Internaţionale de Neurologie, organizate de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii.

A şaptea ediţie a Şcolii Internaţionale de Neurologie, desfăşurată la Eforie Nord, a fost organizată de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii, în colaborare cu Academia de Ştiinţe Medicale din România, UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, Universitatea din Tel Aviv, Universitatea Uppsala, Societatea de Neurologie din România şi Association of Parkinsonism and Related Disorders  (din cadrul Federaţiei Mondiale de Neurologie).

Mecanismele lezionale şi de regenerare ale sistemului nervos central

   În cadrul acestei sesiuni, prof. dr. Hari Shanker Sharma (Suedia) a prezentat rolul potenţial al nanomedi­camentelor în repararea leziunilor sistemului nervos central. În viitor, abordările terapeutice în clinică vor fi complexe, utilizând strategii diverse pentru restaurarea funcţiilor SNC. Laboratorul de cercetare cerebro­vasculară de la Uni­ver­si­tatea Uppsala este implicat în terapia neuroregene­rativă pe diferite modele animale ale leziunilor SNC, utilizând nanotehnologia pentru livrarea medicamentelor. Observaţiile arată că multe combinaţii de factori neurotrofici derivaţi din neuroni, precum BDNF, GDNF, NGF, CNTF, administrate exogen, după leziuni ale SNC cauzate de traumatisme sau hipertermie, au indus restaurarea structurală şi funcţională remarcabilă a celulelor neuronale, gliale şi endoteliale.
   Dr. Stephen Skaper (Italia) a realizat o incursiune în fiziopatologia şi farmacologia micromediului sistemului nervos periferic, în care funcţionează axonii mielinizaţi şi nemielinizaţi, celulele Schwann asociate şi alte celule rezidente (fibroblaste, mastocite şi microvase înconjurate de pericite) ale nervilor periferici. Reglarea micromediului se realizează prin două interfeţe specializate: bariera hemato-nervoasă (sau interfaţa sânge-nerv, formată din microvasele endonervoase) şi perinerv. Endoteliul şi perinervul resticţionează şi reglează schimbul de substanţe între micromediul endonervos şi spaţiul extracelular încon­jurător. Modificările fiziopatologice ale micromediului nervului pot fi considerate o consecinţă a homeostaziei endonervoase modificate, în care mastocitele par să joace un rol special. În cele mai multe ţesuturi, ele se găsesc în imediata apropiere a terminaţiilor neuronilor primari aferenţi care semnalizează durerea (nociceptori) şi, de asemenea, în cadrul endonervului. Activarea mastocitelor determină eliberarea de mediatori (histamină, serotonină, heparină, proteaze, citokine proinflamatorii, eicosanoide etc.) care pot activa aceşti nociceptori şi iniţia durerea; mai mult, poate provoca edem în ţesuturile nervoase, inclusiv blocarea conducerii nervoase şi durerea neuropată. Inhibarea activării mastocitelor ar putea avea un beneficiu terapeutic în neuropatia periferică. N-acil-etanolaminele sunt o clasă de molecule lipidice mediatori ce apar în mod natural, iar palmitoil-etanolamida în special are proprietăţi antiinflamatorii, analgezice şi anticonvulsivante.
   Leziunile axonale difuze după traumatismele craniocerebrale uşoare au fost descrise de prof. dr. Pieter E. Vos (Olanda). Incidenţa TCC variază în literatura de specialitate între 100 şi 300 la 100.000 de persoane, cea mai mare fiind la bărbaţii cu vârste între 15 şi 24 de ani. Vârsta medie a pacienţilor este de 30–40 de ani. 90–95% din TCC sunt considerate uşoare. Complicaţiile intracraniene ale acestora sunt rare, dar pun viaţa în pericol şi pot solicita intervenţii neurochirurgicale (0,2–3,1%). Datorită necesităţii prevenirii complicaţiilor acestor traumatisme ameninţă­toare de viaţă, multe cercetări s-au axat pe predicţia acestora complicaţii. Utilizarea de tehnici clasice şi noi de IRM – DWI (difusion-weighted imaging), SWI (suscepti­bility-weighted imaging), DTI (diffusion tensing imaging) – imediat şi după o perioadă mai îndelungată după un TCC, poate deschide căi pentru noi abordări terapeutice. Este recunoscut faptul că prognosticul TCC poate fi influenţat de alţi factori decât leziunea şi că istoria anterioară a pacienţilor sau caracteristicile prelezionale pot modifica răspunsul persoanelor afectate. O temă centrală în TCC uşoare este dacă sindromul subiectiv are o bază structurală sau funcţională. Vorbitorul a prezentat un studiu care a evaluat starea de repaus a reţelelor întregului creier într-un grup omogen de pacienţi cu TCC uşoare acute şi a identificat modificări în conectivitatea funcţio­nală, induse de acestea.
   Plasticitatea structurii creierului uman de-a lungul vieţii este un fapt real, susţinut cu dovezi de prof. dr. Hilleke Hulshoff-Pol (Olanda). IRM longitu­dinală permite măsurarea diferenţelor individuale în plasticitatea creierului la copii şi adulţi. O creştere dinamică are loc în timpul copilăriei/adolescenţei, în jurul vârstei de 9 ani fiind estimată de 1% din volumul creierului, anual, care se menţine până la vârsta de 13 ani, apoi are loc o scădere treptată a acesteia. Între 18 şi 35 de ani, are loc un alt val de creştere sau cel puţin o perioadă fără nicio pierdere de ţesut cerebral. După vârsta de 35 de ani, se produce o pierdere a volumului cerebral de 0,2% pe an, care se accelerează treptat, ajungând la o scădere anuală de 0,5% la vârsta de 60 de ani. Creierul persoanelor de peste 60 de ani arată o pierdere a volumului de mai mult de 0,5% pe an. Plasticitatea creierului este asociată cu inteligenţa şi este cel puţin parţial ereditară. Înţelegerea mecanis­melor care stau la baza acestor modificări plastice poate contribui la diferenţierea modificărilor cerebrale progresive în bolile neurologice şi psihiatrice de cele din procesele de îmbătrânire sănătoasă şi poate ajuta la dezvoltarea de noi tratamente.

Neuroreabilitare

   Prof. dr. Volker Hömberg (Germania) a trecut în revistă exami­narea clinică, terapia fizică şi tehnicile specifice în reabilitarea motorie. Au fost prezentate examinarea nervilor cranieni şi a funcţiilor senzoriale şi motorii, precum şi screeningul pentru analiza cognitivă şi lingvistică. Vorbitorul a expus cele mai importante tehnici de terapie fizică şi antrenament utilizate în neuroreabilitare pentru îmbunătăţirea funcţiei motorii şi a discutat utilitatea lor clinică diferită, în funcţie de problemele speciale, individuale ale pacienţilor. Lista a inclus metode de stimulare electrică şi magnetică, hidroterapie şi aplicarea de căldură şi frig. Aceste tehnici au fost clasificate în funcţie de impactul lor asupra neuromodulării.
   Evaluarea motorie a fost detaliată de dr. Dana Boering (Germania). În prezent, diverse tehnici de terapie s-au dovedit eficiente în tratamentul parezei centrale a membrelor. Din cauza duratei reduse a tratamentului, în reabilitarea neurologică este dificil de evaluat empiric ce tehnică de terapie bazată pe dovezi ajută cel mai mult un anumit pacient. Prin urmare, este importantă dezvoltarea cercetării sistematice în domeniu, care ar putea duce la definirea unei secvenţe clare de tehnici terapeutice pentru un anumit stadiu postacut al pacientului. Condiţia esenţială este compararea sistematică a rezultatelor reabilitării folosind anumite tehnici de terapie pe grupuri de pacienţi bine definite. Au fost descrise evaluările motorii cele mai utilizate pentru prin­cipalele acti­vităţi legate de mobi­litate: schim­barea şi men­ţi­nerea posturii, transportul şi miş­carea obiectelor, mer­sul pe jos. O defi­niţie raţională a re­zultatului implică întot­deauna o evaluare amplă a tuturor infor­maţiilor legate de paci­ent, inclusiv istoricul per­sonal şi aspectele spe­ciale individuale. Din­colo de orientarea nece­sară a practicii de reabi­li­tare pe baza neuro­ştiinţelor aplicate, de abor­­dările bazate pe dovezi, obiectivele re­zul­ta­telor reabilitării tre­buie să fie întotdeauna adaptate individual (medicina bazată pe dovezi vs. medicina personalizată).
   Dispozitivele de asistare pentru persoanele ce au controlul motor afectat traduc sau amplifică funcţiile restante pentru a permite acţiuni care altfel sunt imposibile, a explicat dr. Dana Boering. Persoanele cu handicap au dreptul să acceseze tehnologia de asistenţă pentru a facilita participarea lor efectivă în societate. S-a discutat despre domeniile de aplicabilitate a dispozitivelor de asistare: mobilitate, comunicare, adaptarea mediului/confortul cotidian, precum şi despre unele aspecte ale cercetării tehnologiei de mobilitate, adică integrarea mai strânsă cu utilizatorul, scăderea efortului utilizatorului odată cu creşterea capabilităţii sale, dezvoltarea în continuare a senzorilor portabili şi a sistemelor pervazive ce îmbunătăţesc reabilitarea la domiciliu, progrese în tehnologia reabilitării ce îmbogăţeşte practica clinică. Factori limitativi ai progreselor tehnologice de asistare: nevoia de tehnologie terapeutică utilizabilă la domiciliu este în mare măsură nesatisfăcută, îmbunătăţirile dispozitivelor de comandă şi surselor de alimentare nu au progresat la fel de repede precum cele de la senzori, imaturitatea relativă a algoritmilor de control. Echipele multidisciplinare, care lucrează în strânsă colaborare cu utilizatorii şi cu oameni de ştiinţă cu o cunoaştere profundă a învăţării motorii şi a plasticităţii postlezionale, sunt cele mai în măsură să producă tehnologie de mobilitate transformativă.
   Robotica a fost un alt subiect interesant, abordat de dr. Leopold Saltuari (Austria). Baza neurofiziologică a roboticii din neuroreabilitare este dovada că antrenamentul intensiv (frecvenţă şi durată) şi cel specific unor sarcini îmbunătăţesc în mod semnificativ rezultatul neurologic. Există mai multe dispozitive robotice pe piaţă, mai mult sau mai puţin complexe, pentru membrele superioare şi inferioare, cu abordări diferite (Exosceleton, Endeffector System). Antrenamentul robotic pare la fel de eficient ca terapia intensă convenţională de reabilitare. Prof. dr. Gelu Onose a descris sintetic diverse tipuri de orteze, clasificate în funcţie de regiunea anatomică în care sunt desemnate să acţioneze, principiile de acţiune, biomecanică, materiale, indicaţii etc., inclusiv cu exemple practice de utilizare a lor în neuroreabilitare.

Neuroimunologie

   În timp ce medicamentele imunomodulatoare – cum sunt interferonul beta şi glatiramer-acetatul – rămân agenţii de primă linie pentru scleroza multiplă, predominant datorită profilului lor de siguranţă benign, înţelegerea proceselor imunopatologice a dus la dezvoltarea de noi agenţi, cu obiective specifice. Noua abordare farmacologică a sclerozei multiple a fost prezentată de dr. Arnon Karni (Israel). Un concept al medicamentelor noi este de a împiedica migrarea celulelor imune în sistemul nervos central afectat. Primul medicament oral aprobat pentru tratamentul SM, fingolimod, inhibă ieşirea limfocitelor din ganglionii limfatici; anticorpul monoclonal natalizumab previne infiltrarea inflamatorie a SNC prin blocarea moleculei de adeziune (VLA4). Al doilea concept este de a epuiza celulele T şi/sau B din circulaţia periferică folosind anticorpi monoclonali specifici, cum ar fi alemtuzumab (anti-CD52) sau rituximab/ocrelizumab (anti-CD20). Există terapii simptomatice în curs de dezvoltare, precum modafinil (reduce oboseala), dalfampridine (îmbunătăţeşte dificultăţile mersului pe jos), dextrometorfan bromhidrat/chinidină sulfat (reduce simptomele pseudobulbare), şi un produs bazat pe extract de canabis (scade durerea şi spasticitatea). Răspunsul imun în bolile autoimune fost un alt subiect discutat de dr. A. Karni, care a descris tipurile de răspunsuri imune (înnăscute şi adaptive), modurile de reglare a acestora, mecanismul atacului autoimun prin activarea limfocitelor Th1, Th17 şi B, şi a evaluat în mod critic baza imunologică a sclerozei multiple.

Accidentul vascular cerebral

   Prevenţia secundară a accidentului vascular cerebral (AVC) a fost supusă atenţiei cursanţilor de prof. dr. Natan M. Bornstein (Israel). Pacienţii cu atac ischemic tranzitoriu (AIT) sau AVC ischemic au un risc de recurenţă între 5 şi 20% pe an. La aceştia, medicamentele antiplachetare sunt în măsură de a reduce riscul de AVC cu 11–15% şi riscul de AVC, infarct miocardic şi deces de cauză vasculară cu 15–22%. Acidul acetilsalicilic este medicamentul cel mai utilizat, accesibil şi eficient. Dozele de 50–325 mg sunt la fel de eficiente ca dozele mari şi pot provoca mai puţine reacţii adverse gastrointestinale. Complicaţiile hemoragice severe sunt dependente de doză. Combinaţia de aspirină cu dipiridamol cu eliberare lentă este superioară aspirinei în monoterapie pentru prevenirea AVC (studiile ESP-2 şi ESPRIT1). Ambele studii au arătat valori de 20–24% pentru reducerea riscului relativ de AVC şi deces. Clopidogrelul este superior aspirinei la pacienţii cu risc înalt de recurenţă (CAPRIE2). Combinaţia aspirină plus clopidogrel nu este mai eficace decât clopidogrelul în monoterapie, dar are riscul de sângerare mai mare (Match3 şi CHARISMA4). Niciunul dintre agenţii antiplachetari nu este în măsură să reducă semnificativ mortalitatea. Rezultatele recente ale studiului PRoFESS au arătat că nu există nicio diferenţă între clopidogrel şi aspirină cu dipiridamol cu eliberare lentă în prevenţia secundară a AVC.
   „Time is brain“, a subliniat prof. dr. N. Bornstein, vorbind despre AIT, care trebuie considerat o urgenţă, cum este angina pectorală acută instabilă, şi tratat în primele 24 de ore. Este cunoscut faptul că aproximativ 23% din AVC sunt precedate de AIT. Studiile au arătat că, în primele două săptămâni după un AIT, riscul de AVC ulterior este de aproximativ 1% pe zi. În două studii publicate – EXPRESS (P. Rothwell) şi SOS–TIA (P. Amarenco) – a fost demonstrat că managementul foarte precoce al AIT clinic va reduce riscul de AVC ulterior cu 80% la trei luni. Prin urmare, evaluarea trebuie să fie efectuată în primele 24 de ore, într-o structură organizată specifică. Mai multe registre de AVC au raportat că stenoza carotidiană este cauza AVC cerebral embolic în aproximativ 25–30% din toate AVC ischemice. Ghidurile actuale recomandă intervenţia imediată prin endarterectomie carotidiană sau stentare la pacienţii cu stenoză simptomatică mai mare de 50%. Duplexul carotidei este un instrument fiabil, non-invaziv, accesibil pentru evaluarea cu mare acurateţe a stenozei carotidiene. Prin urmare, ar trebui să fie instrumentul de evaluare rapidă de primă linie a pacienţilor cu AIT, în scopul de a detecta o stenoză potenţial tratabilă, pentru prevenirea AVC.
   Prof. dr. Dafin F. Mureşanu a discutat abordarea integrată în protecţia cerebrală şi recuperarea din terapia AVC, prezentând analiza unor mecanisme implicate în patogeneza bolilor neurologice, de exemplu mecanismele lezionale, precum şi interacţiunile lor şi suprapunerea cu procesele de protecţie şi reparatorii (activităţi de apărare endogenă). În prezent, este dificil de găsit abordarea corectă terapeutic pentru protecţia creierului şi recuperare, mai ales că nu sunt înţelese pe deplin toate procesele neurobiologice endogene, natura complexă a mecanismelor fiziopatologice şi legăturile dintre aceste două categorii. De fapt, există un proces endogen holistic al neuro­protecţiei şi neurorecuperării, care ar trebui abordat terapeutic într-un mod integrat. Este necesară o schimbare a conceptului în protecţia şi recuperarea farmacologică a creierului. Au fost evidenţiate consideraţiile actuale în terapia AVC, inclusiv abordarea farmacologică integrată, concentrată pe medicamente cu activitate multimodală şi efect neuroprotector pleiotrop (medicamente biologice), mai degrabă decât pe substanţe cu mecanism unic, de obicei substanţe chimice de sinteză.

Afecţiunile neurodegenerative

   Spectrul clinic şi biologic al demenţei fronto-temporale a fost descris de prof. dr. Ovidiu Băjenaru. Terminologia se referă la un grup mare de entităţi clinice reprezentate de boli neuro­degenerative în care manifestările clinice iniţiale sunt tulburări de comportament cu un pattern sugestiv (referitoare la afectarea cogniţiei sociale, ca o funcţie a lobului frontal) sau disfuncţie primară a limbajului. Modificările histopatologice sunt urmarea modificărilor unor proteine celulare funcţionale, câteva identi­ficate genetic şi corelate cu expresia fenotipului. Unele modificări histo­pato­logice sunt prezente şi în alte entităţi neuro­logice clinice, considerate până recent boli diferite, fără legătură între ele (forme de scleroză late­rală amio­trofică, paralizie supranu­cleară progresivă, de­menţă cortico-bazală), dar având caracteristici clinice recunoscute şi la pacienţii cu demenţă fronto-tem­porală.
   Prof. dr. Erich Wolters (Olanda) a abordat simp­to­matologia din boala Parkinson. Disfuncţia gan­glionilor bazali legată de deficitul de dopamină din substantia nigra este responsabilă pentru sem­nele şi simptomele motorii caracteristice (bradiki­ne­zie, hipokinezie,rigidi­tate), ce răspund la levodopa, cunoscute sub numele de parkinsonism şi esenţiale pentru diagnosticul clinic, precum şi disfuncţii subtile emoţionale şi cognitive. Unele simptome motorii, cum ar fi tremorul şi instabilitatea posturală, şi cele mai multe simptome non-motorii nu sunt pe deplin responsive la levodopa şi sugerează manifestarea patologiei extranigrale. Acestea sunt simptome autonome, ale somnului, senzoriale şi neuropsihiatrice, care, în unele cazuri, pot preceda primele semne ale parkinsonismului motor, în strânsă corelare cu progresia patologiei corpilor Lewy. Simptomele non-motorii extranigrale din boala Parkinson ar putea fi, de asemenea, de origine iatrogenă, în mod direct şi indirect. În timpul tratamentului convenţional oral dopaminomimetic, pierderea progresivă a terminaţiilor nervoase dopaminergice striatale, cu pierderea capacităţii cerebrale de stocare a dopaminei, face nivelul de dopamină cerebrală în întregime dependent de nivelurile plasmatice de levodopa, schimbând astfel stimularea receptorilor dopaminergici din continuă în pulsatorie. Ca urmare, modificări neuroplastice în căile (sub)corticale dopaminergice ar putea cauza fluctuaţiile răspunsului terapeutic (motorii şi non-motorii), cu anxietate şi atacuri de panică şi/sau modificări ale dispoziţiei, diskinezie. Farmacoterapia dopaminomi­metică poate induce şi efecte adverse directe non-motorii extranigrale, cum ar fi tulburările de control al impulsului. La mulţi pacienţi, simptomele non-motorii – hiposmie, disfuncţii vegetative, tulburări ale dispoziţiei, ale somnului, tulburări senzoriale şi/sau deficitele cognitive – pot fi anterioare primelor simptome motorii. Recunoaşterea acestor manifestări în faza premotorie a bolii este critică pentru diagnosticul precoce şi iniţierea tratamentului cât mai curând posibil, deoarece au un impact mai mare asupra calităţii vieţii pacienţilor comparativ cu parkinsonismul motor. Dr. Bogdan O. Popescu a discutat despre comorbidităţi în boala Parkinson, trecând în revistă afecţiunile mai frecvente la persoanele cu Parkinson, comparativ cu populaţia de control non-parkinsoniană, cum ar fi bolile cerebro­vasculare, neuropatiile periferice sau fracturile osoase.
   Studiile clinice şi analizele bazate pe dovezi susţin perfuzia cu apomorfină ca opţiune terapeutică eficientă pentru pacienţii cu fluctuaţii severe, slab controlate prin tratament convenţional cu medicamente orale, cu o îmbunătăţire a perioadei de off de 50–80%, precum şi a diskineziei, a subliniat dr. Angelo Antonini (Italia). Administrarea intermitentă subcutanată de apomorfină (penjet) e potrivită pentru tratamentul acut pe termen lung al episoadelor off la cei în stadii avansate de boală. Apomorfina injectabilă este deosebit de utilă în cazul pacienţilor care suferă intervenţii chirurgicale şi nu pot lua medicamente pe cale orală sau pentru a trata simptome non-motorii severe suplimentare ce apar în timpul perioadelor off.
   În stadiile avansate ale bolii Parkinson, la pacienţii la care controlul simptomatic al manifestărilor clinice nu mai poate fi obţinut cu cele mai bune combinaţii de medicamente orale, sunt disponibile abordări terapeutice particulare. Prof. dr. Ovidiu Băjenaru a vorbit despre tratamentul intervenţional al stimulării continue dopaminergice, care presupune administrarea continuă de levodopa, cu o pompă electronică, direct în jejun, prin gastrostomă transcutanată laparoscopică şi un dispozitiv tubular special, sau stimularea cerebrală profundă cu o frecvenţă înaltă, de la un stimulator electronic, folosind un sistem special de electrozi inseraţi stereotaxic bilateral în nucleul subtalamic sau în partea internă a globus pallidus.

Statistica studiilor clinice pentru nestatisticieni

   Sesiunea a fost susţinută de dr. Johannes Vester (Germania), cu scopul de a oferi înţelegerea interconexiunilor şi relaţiilor importante în practică, precum şi capacitatea de a implementa şi de a aplica aceste cunoştinţe în interpretarea corectă a rezultatelor studiilor. Vorbitorul a urmărit diferite aspecte: testarea ipotezelor şi semnificaţia statistică – conceptul de bază al unui test statistic; definirea şi interpretarea valorii p; nivelul semnificaţiei; interpretarea corectă şi falsă a semnificaţiei, prin exemple din literatura de specialitate; efectul mărimilor şi intervalele de încredere – principii de bază şi interpretare; relaţia cu testele de semnificaţie; definiţia şi prelucrarea în studii de superioritate şi non-inferioritate; de ce avem nevoie de intervale de încredere, mai degrabă decât de valoarea p?; interpretarea corectă a rezultatelor studiilor; argumente pro şi contra dihotomizării; abordarea univariată vs. multidimensională; ce putem învăţa de la studiile lipsite de rezultate pozitive.

 

Cooperare cu parteneri prestigioşi
Interviu cu prof. dr. Dafin F. Mureşanu, preşedintele SSNN

 

   Ce ne puteţi spune, în calitate de coordonator al programului?
   – Menţionez egida sub care s-a desfăşurat – International School of Neurology, care aduce sub concept toate programele educaţionale pe care leProf. dr. Dafin F. Mureşanu realizează SSNN în ţară şi străinătate. Suntem organizatori principali la această Şcoală, la Şcoala europeană de neuroreabilitare, precum şi la programele educaţionale ale European Stroke Organization. Manifestarea de acum e cea mai reprezentativă deoarece adună un număr foarte mare de participanţi din lume, acum peste o sută, din şapte ţări. În fiecare an avem tot mai multe cereri, pe care le selectăm pe baza unor criterii de perfor­manţă, de comunicare în limba engleză şi a recomandărilor de la directorii de departament şi de la universităţile sau institutele de cercetare unde lucrează solicitanţii.
   Lectorilor deja consacraţi li s-au adăugat şi alţii, în acest an.
   – Ne-am lărgit paleta de colaborare, având între organizatori şi Federaţia Mondială de  Neurologie, prin grupul de interes reprezentat de Asociaţia pentru parkinsonism şi boli înrudite. Am avut onoarea de a-l avea invitat şi coordonator al acestei părţi de program pe prof. dr. Erich Wolters, preşedintele acestei asociaţii. Am continuat cooperarea dezvoltată anul trecut cu Federaţia Mondială de Neuroreabilitare şi programul a fost aprobat, dezvoltat şi gândit împreună cu ei, secretarul general al acesteia, Nathan Bornstein, de la Universitatea din Tel Aviv, a fost coordonator pentru cursul de AVC ischemic. E constructorul iniţial al programului, reprezintă şi Organizaţia Mondială de Stroke, unde este vicepreşedinte. Am menţinut colaborarea cu panelul de traumatologie al EFNS (European Federation of Neurological Societies), prof. asoc. dr. Pieter Vos fiind preşedintele acestuia.
   Ce teme au fost abordate în premieră, ce noutăţi au fost prezentate cursanţilor?
   – Pe lângă temele stabile, de mare interes – bolile vasculare, neuroreabilitarea – am dezvoltat şi teme de neuroimunologie, boli degenerative şi Parkinson. Actualităţi: noi strategii în tratamentul de reabilitare şi anume conceptul de continuitate între faza acută şi cea de lungă durată a tratamentului, discutarea studiilor clinice noi din boli vasculare şi din neurotraumatologie, noi abordări în prevenţia secundară a AVC, în special moleculele noi antitrombotice, anticoagulante, noile tratamente aprobate şi validate de ultimele studii clinice în domeniul bolii Parkinson, conceptele noi care acordă o greutate mare simptomatologiei non-motorii. Sesiunile de prezentări de caz au fost foarte interesante, cazuri reprezentative, bine primite de cursanţi.
   De şapte ani, Şcoala Internaţională de Neurologie este frecventată şi prezintă un interes în creştere…
   – Este nevoie de astfel de programe de EMC, acesta a fost creditat cu 24 de puncte, ceea ce reprezintă aprecierea muncii noastre, cu atât mai important cu cât sub acest format există foarte puţine iniţiative în România. Cel mai important lucru este să ne continuăm strategia şi să reuşim, cu suport multiplu, să realizăm şi ediţia viitoare. Condiţiile actuale sunt dificile, dar avem o strategie pe termen lung, vrem să ne continuăm cooperarea şi să avem tot mai mulţi parteneri prestigioşi.

 

Foto: Caius Borza

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe