Pentru
multă lume, perioada sărbătorilor de iarnă vine la pachet cu momente de reflecție.
Oamenii mai trag o privire în oglinda retrovizoare și se uită – mai cu bucurie și
admirație, mai cu tristețe și gust amar – la ceea ce a însemnat ultimul an pentru
ei. Apoi refocalizează pe viitorul care se înfiripă prin parbriz cel puțin pe lungimea
unui an. Aici se nasc speranțe, așteptări, proiecții, se fac angajamente solemne,
se deschid cutii ferecate ale sufletului către cei din jur, se caută rostul propriei
vieți pe pământ... Nu am înțeles de ce asta nu ar fi o responsabilitate de fiecare
zi, dar acesta este obiceiul și, în loc să ne opunem, mai bine intrăm în horă. În
cele din urmă, mai bine o dată pe an decât deloc.
Nu
o să elaborăm despre aspecte de familie, deși înclin să cred că ele sunt cu adevărat
prioritare și importante. Dar... fiecare cum simte pentru el. Trecând de aspectele
de familie, am putea fi tentați să vedem ce am făcut și ce vom face din punct de
vedere profesional. Cum suntem mai buni acum față de acum un an? Cum vom fi mai
buni la finalul anului care vine față de anul acesta? Ce am realizat în anul care
se încheie și ce ne propunem să realizăm anul viitor? Și, uneori, cât am realizat
anul trecut și cât vom realiza anul viitor? Sperăm că vom găsi mereu un izvor nesecat
de creștere. Și, cel mai adesea, pentru că pot fi comparate, numerele câștigă. Ne
vom fi oprit la realizări și numere. Ignorând că ele sunt consecința directă a ceea
ce suntem și a modului cum facem lucrurile să se întâmple. Dar asta este cumva mai
greu de evaluat și mai greu de comparat. Chiar dacă, în cele din urmă, este poate
tot ceea ce contează cu adevărat.
Dacă
ești medic care interacționează cu pacienții, poate că ai putea să te gândești și
la atitudinile tale față de cele de mai jos:
1.
Te afli în fața pacientului pentru a-l ajuta sau (și) pentru altceva?
2.
Intenționezi să construiești o relație cu pacientul (profesională, desigur)
sau nu?
3.
Întotdeauna îl ascult cu interes și răbdare pe pacientul din fața mea?
4.
Mă interesează cu adevărat ca fiecare pacient (sau împuternicit, atunci când e vorba
de copii, persoane fără discernământ) să înțeleagă ce se întâmplă cu sănătatea
lui?
5.
Este pacientul cel care decide în privința tratamentului și a îngrijirii
sănătății lui?
6.
Sunt împăcat cu ideea că pacientul poate să nu fie de acord cu ceea ce îi
recomand?
7.
Apreciez când pacientul depune eforturi de a se informa? Indiferent cum și
de unde!
8.
Îmi doresc sau nu să păstrez legătura cu fiecare pacient pe care îl
tratez?
9.
Mă bucur sau nu să fiu parte a unei echipe care lucrează spre binele pacientului?
10.
Fac un efort special atunci când trebuie să dau vești mai puțin așteptate?
Nu
sunt întrebări cu răspuns sugerat. Firește, există nuanțe. Dar cred că de răspunsurile
la aceste întrebări, de atitudinile medicului depind foarte mult atât succesul profesional
(în mediu competitiv), cât și liniștea interioară și satisfacția față de cariera
îmbrățișată. Pare extrem de vag și îndepărtat de concret. Este ceea ce mi-a fost
dat să descopăr discutând cu medicii. Cu cei încântați și cu cei dezamăgiți de destinul
lor profesional. Cu cei fericiți și cu cei stresați. Cu cei căutați și cu cei evitați.
Indiferent
că rândurile de mai sus v-au făcut sau nu vreo coardă să vibreze, vă doresc sărbători
frumoase, celor care vă veți bucura de ele în mijlocul familiilor sau oriunde. Vă
mulțumesc celor care veți fi prin gărzi de veghe la sănătatea noastră. Vă admir
sacrificiul. Sper ca 2018 să însemne mai puține probleme în sistem și mai multă
sănătate, de toate felurile, în societatea românească destul de încercată zilele
acestea. La mulți ani!
