De ce ți-ai propune să te consulte domnul
profesor X? Poate pentru că îți imaginezi că este tobă de carte. Dacă el îi
formează pe ceilalți medici, e normal să crezi că este mai bine pregătit decât
toți discipolii lui. Pentru că îți imaginezi că le-a văzut pe toate. În clinica
în care lucrează, au fost atât de mulți pacienți încât este destul de probabil
că cele mai complicate diagnostice și cele mai complexe tratamente au fost
aplicate cu concursul, știința și aprobarea lui. Poate pentru că îți imaginezi
că el are acces la mai multe resurse decât ceilalți medici. Dacă medicina la
vârf se face acolo și de acolo se aprinde lumina în specialitatea Y, e lesne să
îți imaginezi așa ceva.
Și dacă totuși nu este așa? Lumea medicală,
internetul și micul radio-șanț al pacienților e plin de date și întâmplări care
contrazic realitățile de mai sus. Poate fi o realitate sau poate fi doar o
percepție. În mod cert, de erorile unui profesor se vorbește mai mult decât de
cele ale altui medic. Despre succesele lui poate că mai puțin, pentru că ele
vin cumva pe un nivel de așteptări deja înalt. Atât de înalt încât pacienții se
înarmează cu mai multă răbdare ca să aștepte consultația făcută adeseori în
grabă, înghit uneori mai ușor aroganțele profesorului, își înclină capul mai
ușor – pentru că, nu-i așa, pe profesor nu-l contrazice nimeni. Iar dacă eșecul
nu se petrece sub ochii profesorului, nimeni nu se mai așază încă o dată la coadă
doar ca să-i spună că știința lui a dat cumva greș de data asta. Și așa
profesorii află rar sau deloc că se mai și înșală. Și ajung apoi să creadă că
ei chiar nu greșesc niciodată. Și, mai apoi, să se comporte ca atare. Să dea
consultații în grabă, să fie aroganți, să nu accepte să fie contraziși. Și o
luăm iar de la capăt: spirala profesorului la medicină.
Cele de mai sus sunt, poate, în măsură să
pună competențele și atitudinea profesorilor din medicină într-o lumină nu
tocmai favorabilă. Nu tocmai lipsit de motiv. Aș putea lua exemplul unei
prietene care merge la un institut oncologic din provincie, la multe sute de
kilometri, ca să fie consultată de șeful respectivei clinici. Era suspectă de
cancer ovarian. Profesorul a făcut un examen clinic, nu a manifestat niciun
interes față de investigațiile imagistice recente, nu a recomandat nicio altă
investigație, dar a decis că trebuie operat și că, odată deschis, va hotărî
care este strategia de urmat. La numai câteva zile după această consultație
fulger, un chirurg erudit la un spital mic, privat și, mai ales, curat, din alt
oraș, a făcut investigațiile necesare (inclusiv analize considerate riscante de
alți medici și chiar de către pacient), astfel încât să aibă o imagine cât mai
clară a situației. Apoi a făcut o intervenție minim invazivă: nu era nimic
malign. A fost nevoie de ceva timp, multă comunicare și un angajament
responsabil pentru a rezolva un caz ușor disperat al unei doamne de 50 de ani.
Dar dacă nu este mereu așa? Să iau cazul
unui alt profesor, alături de care am construit o amiciție și o relație
profesională frumoasă. Este o persoană respectată de studenți, rezidenți și
marea majoritate a colegilor lui. Am mers la el cu o prietenă pentru o
consultație. A consultat-o împreună cu un colaborator de-al lui foarte
apropiat. I-a pus un diagnostic și i-a dat un tratament. Nu a funcționat! Am
revenit, nu a funcționat nici acum. În cele din urmă, prietena mea a fost la un
medic specialist din proximitate. Acesta i-a propus pacientei să facă o biopsie.
Rezultatul a indicat o infecție fungică, explicabilă în contextul activității
zilnice a prietenei mele (la o fermă de animale). A funcționat. Sunt sigur că,
la cursuri, profesorul menționează respectiva biopsie ca metodă de diagnostic.
De ce nu a folosit-o de data aceasta? Poate pentru că mai văzuse multe alte
leziuni care semănau cu cele prezentate de pacientă, dar nu erau infecții
fungice. Poate că a fost (prea) sigur pe el. Poate pentru că în acel moment era
peste mână să solicite biopsia. Am să îl întreb, atunci când îi voi comunica
deznodământul. Cred că el își va da cel mai bun răspuns. Iar eu sper că rămân
același bun prieten care îi spune deopotrivă ce vrea să audă și ce nu vrea să
audă, atâta timp cât are sens. Și de data asta are.
Morala? Cred că oamenii, indiferent de
funcție și de responsabilități, au priorități. Au unele lucruri pe care le
îndrăgesc mai mult și altele pe care le îndrăgesc mai puțin. Excelează în unele
privințe, dar se scaldă în mediocritate în altele. Reușesc mai puțin decât își
doresc ei și greșesc mai mult decât ne-am dori noi. Cred că profesorii pot să
fie atrași de multe lucruri: cercetare, cursuri cu studenții, pregătirea
rezidenților, implicarea în organizații profesionale, anumite patologii mai
mult decât altele. Toate bune și frumoase, câtă vreme își duc menirea cu
pasiune și compasiune, cu echilibru, fără aroganțe și aere de atotștiutor și
atotputernic. Și da, între multele griji pe care le pot avea, eu cu prietena
mea putem pica într-un moment prost sau neinspirat, în momentul în care și-ar
fi dorit să fie altundeva sau să facă altceva. Am fost consultați doar de 50%
dintr-un profesor excepțional. Cealaltă jumătate ar fi dat diagnosticul și
tratamentul de care aveam nevoie. Oricine greșește. Iertată fie-i eroarea cât timp
se poartă cu smerenia unui om cu adevărat excepțional.