La
Congresul național de cardiologie de la Sinaia, de săptămâna viitoare, pe data
de 20 ale lunii, va fi, între mai multe minicursuri, și unul dedicat
comunicării cu pacientul. Mai exact: Comunicarea eficientă cu
pacientul – parte integrantă a actului medical (detalii pe site-ul
Societății Române de Cardiologie). Sunt responsabil de o parte din el. Până
aici pare reclamă. Ceea ce nu este neapărat rău – dacă sunteți înscriși la
congres, vă așteptăm.
Dar
altceva vreau să spun. Sunt și lucruri mai puțin obișnuite: o societate
medicală națională acordă atenție specială acestui subiect – patru ore din
congresul lor. Sigur, nu am totul pe radar, dar singura altă societate de care
am cunoștință să fi făcut asta este cea de dermatologie, într-un proiect comun.
Și nu mă refer doar la comunicarea cu pacientul, ci la multe aspecte legate de
felul în care medicii pun în aplicare cunoștințele lor și tehnica medicală
aflată la dispoziție.
Un
profesor, șef de clinică, inițiază și proiectează întregul demers. Un tânăr
specialist consacrat (medic primar, șef de lucrări, ca să respectăm rigorile și
ierarhiile) își asumă riscurile de a sări în necunoscut și de a se implica
alături de un trainer în comunicare medicală, ca să aducă în atenție practici
greu de imaginat în spațiul mioritic cu doar câțiva ani în urmă. Un medic care
face naveta săptămânal între clinica din Vest unde este angajat și clinica fondată
în România vine să prezinte perspective și contraste. Un loc special există
pentru punctul de vedere al medicului de familie, dar și pentru asistentul
acestuia, ca să prezinte acolo cum se vede pacientul cu suferință cardiacă
acolo unde el este în contact mai frecvent cu îngrijirea medicală. Există
spațiu chiar și pentru (micro-)economia comunicării medic–pacient.
Ideea
este că ne mișcăm, atât ca societate, în ansamblu, cât și ca societăți
profesionale. Lucrurile în aceste discipline aparent periferice medicinei (dar
în realitate esențiale) nu evoluează prea repede, dar, dacă există prioritate,
dacă liderii formali se implică, dacă există exemplu vor exista și discipoli,
dacă există fie și un curent firav, există și contagiune.
Mi-aș
dori ca demersul acesta să fie îmbrățișat de cât mai multe societăți. Să
înceapă ca o prioritate importantă pe durata formării medicilor în studenție și
rezidențiat, să existe armonizare cu tendințele globale, să existe poate un
screening privind comunicarea atunci când se eliberează dreptul de liberă
practică, iar prelungirea lui să depindă de stăpânirea și practicarea cu
rezultate a unor tehnici agreate de comunicare cu pacientul. Să existe o
graniță vizibilă între acceptabil și inacceptabil, iar aceasta să fie atent urmărită.
De cine? Și iar mă întorc la subiectul meu favorit, CMR.
Până
atunci însă, e bine că facem măcar câțiva pași.