Nu este niciun secret că obezitatea a căpătat proporții
epidemice, ceea ce înseamnă că majoritatea personalului medical se va regăsi,
la un moment dat, în postura de a interacționa cu pacienți ce suferă – o dată
din cauza acestei boli, a doua oară din cauza atitudinilor negative cu privire
la obezitate. De ce stigmatul obezității are un impact mai mare, comparativ cu
stigma apartenenței la o etnie sau chiar cu stigmatul altor boli? Din cauza
diferențelor de percepție a responsabilității individuale: „nu te-ai născut, ci
ai devenit obez”.
„Rețeta” stigmatizării persoanelor cu obezitate constă în
atribuirea unor cauze controlabile (de exemplu, comportamentul alimentar,
aportul energetic crescut în raport cu sedentarismul), ignorând factorii
individuali genetici și biologici, mediul obezogen, lipsa educației
nutriționale și ostilitatea cu care industria alimentară pune la dispoziție
alimente sănătoase, în contextul unei societăți constant bombardate de mesaje
care spun cât de simplu este, de fapt, să slăbești, să revii sau să te menții
în formă și cât de frumos este să fii slab. Iar cadrele medicale, indiferent de
specializare, medici, asistente medicale, psihologi, dieteticieni,
kinetoterapeuți, nu sunt imune la astfel de credințe și atitudini
antiobezitate, deși prevalența prejudecăților este mult mai scăzută comparativ
cu populația generală. Dar simplul fapt că acestea există, deși manifestate într-o
manieră inconștientă, automatizată (bias implicit), poate influența negativ
prognosticul bolii și adresabilitatea ulterioară a pacientului la servicii
medicale (1, 2). Biasul îi face pe pacienții cu obezitate vulnerabili în fața
depresiei și anxietății, promovează o stimă de sine scăzută, insatisfacție cu
privire la imaginea corporală și, în cazuri extreme, gânduri sau acte de suicid
(3).
Inclusiv terminologia utilizată pentru a descrie excesul de
greutate poate avea impact asupra modului în care decurge consultul unui
pacient cu obezitate și asupra relației medic/terapeut–pacient. Termeni ca
„gras”, „obez” (cu referire la obezitatea morbidă), „dolofan”, „durduliu” se
numără printre cele mai puțin motivante și mai stigmatizante exprimări,
alternativele mai puțin vătămătoare fiind „greutate nesănătoasă”,
„suprapondere”, „cu obezitate” (1). Limbajul utilizat trebuie să reflecte
faptul că persoana are o problemă asupra căreia se poate interveni („suferă de
obezitate”) și nu că pacientul este problema („este obez”).
Limbajul stigmatizant poate genera diverse reacții la pacienți:
aceștia se pot simți deranjați, enervați sau rușinați, ar putea refuza să mai
vorbească despre obezitate și consecințele ei la viitoarele întâlniri sau vor
evita să revină la consultații pentru monitorizarea stării de sănătate sau alte
probleme medicale.
Atitudinea antiobezitate sau, mai bine spus, „antiobezi” este
întreținută în rândul cadrelor medicale prin asumpțiile eronate conform cărora
obezitatea ar putea fi prevenită sau tratată prin autocontrol, iar eșecul cu
privire la scăderea în greutate ar fi automat urmarea lipsei de complianță a
persoanei care suferă de obezitate (4).
Ce soluții există?
În primul rând, identificarea atitudinilor antiobezitate
neconștientizate. Formulez supoziții bazate exclusiv pe greutatea corporală a
pacientului, cu privire la caracterul, inteligența, succesul profesional,
starea de sănătate și stilul de viață al persoanei? Mă simt confortabil să
lucrez împreună cu persoane, indiferent de statusul ponderal? Modul în care
reacționez sau mă adresez în preajma persoanelor cu probleme de greutate
încurajează adoptarea unor comportamente pozitive pentru schimbarea stilului de
viață? Sunt atent(ă) la nevoile și preocupările specifice ale persoanelor care
întâmpină probleme de greutate? Mă comport diferit cu pacienții care suferă de
obezitate, comparativ cu persoanele care au greutatea în limitele considerate
sănătoase? Tratez pacientul sau doar boala acestuia (5)?
În al doilea rând, educarea personalului medical cu privire la
cauzele complexe și multiple ale obezității, dincolo de comportamentul
alimentar și alți factori modificabili ai stilului de viață, începând încă din
perioada studenției, pentru a adopta o atitudine empatică și competențele
necesare de consiliere, specifice acestei condiții delicate, cu scopul de a
reduce stereotipizarea persoanelor cu obezitate. „Dacă le-ai cunoaște
povestea, probabil i-ai trata diferit (6).”
