Să luăm în considerație câteva
observații. La același nivel de instruire în privința comunicării
cu pacienții, unii medici reușesc să comunice grozav, alții
groaznic; asta dacă ar fi să considerăm perspective cumulate ale
pacienților lor. Aceiași medici care comunică oarecum neglijent în
unități medicale publice se descurcă mult mai bine în unitățile
private în care ajung să lucreze. Similar, același lucru, poate la
o magnitudine și mai mare, se întâmplă și cu cei care pleacă să
lucreze în alte țări. A existat un caz în care un spital uriaș,
cu aceiași angajați, s-a transformat din spital-problemă în
privința comunicării într-unul model pentru toată lumea. În
experiența mea de la cursuri de comunicare cu medici, nu am întâlnit
participanți care să nu poată să își îmbunătățească
vizibil modul de abordare a pacienților. Dar am întâlnit destui
care nu văd rostul de a face așa ceva sau care cred că fac și-așa
destul!
Cred foarte mult că a comunica bine
cu pacienții stă mai puțin în talentul de comunicator și destul
de puțin în instruirea specifică (deși aceasta poate face minuni
pe alocuri). Este însă solid ancorată în atitudine. Cine vezi tu
că ești? Care este menirea ta? Care este rolul tău ca medic? Și
care sunt limitele în care îți propui să joci acest rol?
Cât
suntem de „vinovați”?
Când îți pui problema unei
atitudini – hai să-i spunem așa – păguboase pentru multe
dintre părțile implicate, ai putea avea tentația de a judeca ceva
mai aspru persoana care o afișează. Firește, pot fi cazuri în
care nu există dubii legate de cât de proastă poate fi atitudinea
unor medici. Îți rămâne doar marea provocare de a pune în
balanță de partea cealaltă expertiza cumva anticipată a acestora,
încercând să te încurajezi singur că, oricum, mult mai bine este
puțin probabil să mai găsim. Sau, cum spunea un coleg de
facultate, meseria bate empatia. Bun și-așa, doar este al nostru.
Dar mi-e greu să le pun în spate
celor mai mulți medici întreaga povară a atitudinii pe care o
afișează. Firește că putem fi mari judecători ai semenilor
noștri, putem face apel la conștiință sau la preceptele biblice,
putem da sentințe ori pune etichete. Mai bine însă am face un
efort să înțelegem contextul în care ei ajung să se poarte așa
cum o fac, să trădeze atitudinile pe care ajung să le arate.
Am să mă gândesc la câteva
exemple personale. Îmi amintesc de un chirurg pe care, prin ochii
mei și cu sufletul meu de student entuziast la medicină, îl
admiram necondiționat. Într-o discuție la care am asistat, acest
chirurg a spus următoarele: „Să mă pun eu în locul pacientului?
Cum să mă pun eu în locul pacientului? Păi, dacă m-aș pune în
locul fiecărui pacient pe care îl văd, aș muri eu înaintea
lor!”. Atunci, când nu înțelegeam ce ar putea fi empatia, mi
s-au părut adevărate vorbe de duh. Acum, în cel mai bun caz aș
cere câteva lămuriri necesare. Atunci însă, mi-am însușit o
atitudine care ar fi putut să nu-mi fie de ajutor, una care poartă
puțin din responsabilitatea ieșirii mele de pe orbita practicii
medicale.
Îmi amintesc de profesorul de
semiologie, care ne spunea să nu lăsăm pacientul să vorbească
pentru că „bate câmpii”, noi trebuie să conducem conversația
pe toată durata consultației. Mai încolo va fi un exemplu despre
acest subiect. Sunt cercetări care demonstrează că aplicarea
acestui sfat pare să fie destul de păguboasă în economia relației
medic–pacient și, mai trist, în cea a consecințelor directe ale
consultației.
Recent, am întrebat mai mulți
medici ce au fost sfătuiți în facultate de profesorii lor și s-a
dovedit ulterior a fi profund greșit. Iată câteva dintre
răspunsuri:
„În practică veți greși și vor
muri oameni; important este să vă înțelegeți cu colegii și să
vă acoperiți reciproc.” Adică să mușamalizăm, să nu învățăm
niciodată din greșelile pe care le-am făcut, să lăsăm să moară
și alți oameni în condiții similare, decese care ar putea fi
prevenite.
„Un medic bun are întotdeauna coadă
la ușa cabinetului.” Mda, la fel și unul care se organizează
prost, unul care are putere de a decide pentru mulți pacienți, unul
care administrează preferențial resurse care nu-i aparțin, la fel
și unul care poate că este mai tare în PR decât în medicină.
„Fiecare medic din secția asta își
are cimitirul lui.” Spusă cu emfază și mândrie. Așa cum alții
spuneau că, dacă pacientul are zile, nici chirurgii de la secția X
nu au ce să-i facă. Un fel de resemnare. Un fel de „este normal
așa”. Un fel de „la ce să devenim mai buni, suntem toți la
fel”.
Un chirurg oncolog care spune: „Să
nu i se comunice niciodată pacientului diagnosticul dacă are
cancer. Să nu scape nici cel mai mic indiciu”. Lasă că știm noi
mai bine ce îi trebuie pacientului, dreptul lui la informare și la
a înțelege ce-i facem noi aici este nul. Ca să nu se interpreteze.
Nu
avem valori, avem tradiții*
Ce am vrut să
spun? Atitudinile medicilor sunt adânc înrădăcinate în
tradițiile practicării medicinei în România. În mare parte au
fost caste de universitari care au transmis obiceiuri, înțelegeri
și, mai ales, fiori vechi de decenii. Nu au avut parte de interes
pentru comunicare educată care să țină cont și de cel din față,
fie el student, coleg sau pacient. Pentru că atitudinile, care stau
la baza comunicării și a relației medic–pacient, se transmit
nonverbal. Ele se imită; până să înțelegi de ce faci un lucru
te trezești că l-ai făcut deja de câteva ori și asta pentru că
toată lumea de aici face fix așa. Acel așa
este cuiul de la roată. Un așa
care nu a mai fost revizuit de decenii. În tot acest timp, s-au
schimbat multe: tehnologia, finanțarea în sănătate, pacientul
(mai informat – bine sau prost, dar mai informat și mai plimbat
prin lume, a învățat și să compare), uneori clădirile și
mobilierul. Ce nu s-a schimbat sunt energiile care mențin în viață
structura de neclintit (cineva spunea monolit) a sistemului de
sănătate din țară și de pregătire a personalului din acest
sistem.
Poate că este
momentul să ne întrebăm mai des de ce facem ceea ce facem. Poate
că este momentul să ne întrebăm care sunt valorile
în spatele cărora cu toții (din cabinet, de pe secție, din
spital, din facultăți, din societățile profesionale, chiar și
din... CMR!) ne aliniem. Să înțelegem consecințele acțiunilor
noastre. Să putem vedea mai clar energiile pe care le răspândim
între noi și înspre societate. Doar așa cred că medicii ar fi
mai uniți și ar avea o voce mai puternică în fața autorităților
și una mai ascultată și mai înțeleasă în fața pacienților.
Până atunci,
vom rămâne cu tradițiilecare
ne-au țintuit acolo unde suntem.
*Idee
preluată de la bunul meu prieten Ion-Gheorghe Petrovai
