La puține zile de la intrarea în noul an, am primit un telefon. Un profesor pe care îl respect și ale cărui volume le am pe birou și le consult mereu m-a sunat din Paris, supărat că fiica domniei sale fusese recent deposedată de telefonul mobil, taman în fața măreței catedrale fumegânde. Era convinsă, după cum și tatăl era, că au fost „țigani” români cei care i-au operat buzunarul.

Dar de ce m-ar fi sunat distinsul profesor să-mi raporteze mie furtul? Să fiu eu cel care-i poate readuce telefonul și bucuria înapoi fiicei domniei sale? Nicidecum. Eu eram doar autorul unui text în care scrisesem despre romi din perspectivă umană și nediscriminatorie.

Înțeleg să fim revoltați când am trecut prin tâlhușag. Să ne supere ciordeala. Și îndată să-i arătăm cu degetul pe „țigani”. Că numai ei ar fi șterpelitorii, iar noi – păgubașii, dăunașii. Noi am fi eleganții, oamenii fini, oripilați de „țigăneala” din zonele centrale ale orașelor.

Dar oare cine suntem când intrăm țanțoși în spitalele care arată ca niște locuințe părăsite? Cum putem să pășim pe holurile insalubre ale clinicilor înveșmântați în haine de mii de euro? Cum trecem pe lângă grupurile sanitare șmăguite, înconjurați de amețitoare mirozne?

Poate că au unii medici un mod special de a-și fereca simțurile îndată ce trec granița din lumea reală înspre cea a bolnițelor. Altfel nu-mi explic modul dualist de existență al acestora. Să locuiești în case multietajate, să conduci mașini ediție limitată, să participi la conferințe în cele mai luxoase hoteluri, dar să lucrezi în instituții ale căror încăperi par bântuite, privite de ochiul unui artist, și să vezi că hrana bolnavilor, acoperită cu rogojini, se transportă în căruțe, nu-ți produce nicio tresărire, niciun conflict interior?

În copilăria medicală tecuceană, dr. Constantin Teodorescu m-a încredințat unei infirmiere care m-a instruit cum să pregătesc patul și să schimb lenjeria pacientului, cum să asigur toaleta bolnavului, cum se transportă lenjeria murdară, cum se face dezinfecția mobilierului, tărgii sau cărucioarelor din salon, cum se colectează materialele sanitare și instrumentarul de unică folosință. Vreme de o săptămână, în prima vacanță studențească petrecută într-o secție de chirurgie, am înțeles care sunt nevoile de bază ale pacienților, ce drepturi au acei oameni pe care îi vedeam întinși în paturi, cum să îi mobilizez, să-i transport și să-i însoțesc și cum se îngrijește spațiul în care se află un om căruia i se acordă îngrijiri. Am trecut și prin sala de mese, am văzut băile și camerele de depozitare și apoi am trecut la etapa în care am învățat să fac diverse tipuri de comprese. Ulterior, m-au preluat asistentele de la sterilizare, cele de la transfuzie, de la sala de pansamente, de la triaj și terapie intensivă.

La ora 7 mă prezentam la spital, într-un sfert de oră mă familiarizam cu situația curentă a sectorului în care eram repartizat, iar după ce se termina raportul de gardă și vizita, de două ori pe săptămână, doctorul Teodorescu mă invita în cabinetul său, unde discutam despre ce am deprins în fiecare sector și dacă am idei care pot îmbunătăți o anume activitate. Aici am fost atins și surprins. Să te întrebe un șef de secție, pe tine, student ce tocmai ai terminat anul II de medicină, ce ai face să fie mai bine, este poate printre puținele lucruri care m-au marcat în activitatea medicală. Pentru că au existat și altele care m-au surprins.

Se întâmpla ca, în timpul unei vizite sau contravizite, dr. Teodorescu să deschidă sertarele noptierelor din salon, să se uite sub paturile bolnavilor, să intre în toalete ori să solicite asistentelor să deschidă dulapurile unde erau depozitate materialele sanitare.

Într-una dintre zile a pășit în sala de mese și a închis ușa. Ne-a spus tuturor să așteptăm. După o vreme a ieșit, nu a spus nimic și a continuat vizita. I-am văzut halatul stropit cu apă, dar am văzut și chipurile infirmierelor după ce au ieșit din sala de mese, în care nu mai era nicio farfurie sau cană murdară, iar pardoseala lucea. Vă închipuiți cum a arătat de atunci sala de mese...

Erau zile, fie că era vară sau iarnă, în care vizita lua alt traseu: ieșeam afară să vedem dacă sunt necesare reparații exterioare ale secției sau dacă este curățenie în jurul clădirii. Nu intra niciodată cu mașina în curtea spitalului, solicita șoferului să îl lase cam la 50 de metri de poartă. Așa putea vedea mai bine cum arată instituția de la distanță și ce lucrări necesită clădirile. Mereu îi surprindea pe directorii spitalului cu observațiile și cu propunerile sale.

Înainte de a vedea „țigăneala” din jur, poate ar trebui să aplicăm „româneala”. Că românul e bun și în timpul sărbătorilor, dar și după ele, e curat și ordonat. Și poate face să nu mai fie „țigăneală” în țara lui frumoasă. Dacă educatoarea ne învăța în grădiniță să cântăm „să fie pace-n lume”, acum, la maturitate, să cântăm să fie „româneală-n lume”, pentru că țara noastră ordonată are o minte organizată și un suflet mare. Și asta le dorim tuturor.