Criza compasiunii la care asistăm în medicină și în sănătate este, în mod cert, globală. Diferitele izbucniri pline de cinism din presa românească nu sunt specifice doar sistemului mioritic de sănătate. Poate că suntem doar ușor anacronici în sensul că, prin alte țări, societatea s-a sesizat ceva mai devreme, i-a pus problemei un nume și a început să se organizeze: să nu lase lucrurile la întâmplare, să deseneze niște limite în care are loc actul medical și de îngrijire.

Dacă ar fi să ne uităm la partea bună a compasiunii în medicina românească, am găsi multe povești frumoase:

• o organizație și-a asumat până la capăt rolul de lider în paliația din România;

• o secție de neonatologie unde colaborarea cu părinții ocupă un loc central al îngrijirii;

• o secție de ATI, unde șeful de secție spală bolnavii cot la cot cu infirmierele, pentru a arăta importanța acestui gest, ori unde vizita se face în prezența aparținătorilor, pentru mai multă transparență;

• într-o alta, pacienți aflați în stare critică sunt încurajați să scrie sau să picteze;

• o organizație implică medici voluntari care să meargă prin satele care nu au fost niciodată în calea medicinei moderne;

• un medic de familie din rural are 100% rată de vaccinare;

• un altul a intervenit eficient împotriva unor abuzuri aplicate unor minori;

• câteva organizații care ajută copiii bolnavi de cancer și familiile lor să treacă mai ușor și, poate, mai frumos prin boală, oferind cazare pe durata spitalizării, tabere de vară, roboți pentru a putea frecventa școala de acasă;

• o asociație ajută copiii cu boli grave și acum construiește un spital mai bun.

Exemplele pot continua. Cum ar fi să îi putem aduna la un loc pe (mai) toți acești entuziaști care au pătruns, deja, în curtea compasiunii, să le ascultăm poveștile, ideile, reușitele sau preocupările, astfel încât să lărgim acest spațiu al compasiunii? Să-i îndreptăm spre această cale pe cât mai mulți dintre cei care acceptă prezenta stare de fapt, aflată undeva pe continuumul dintre compasiune și cinism.

• Am putea să definim compasiunea și poveștile care o reprezintă. S-o prezentăm ca pe o nouă și dezirabilă stare de fapt. Să ne inspirăm unii pe alții cu strategii și tactici pentru a fi mai eficienți pe acest tărâm al compasiunii. Să fie regula, nu excepția.

• Ne-am putea inspira din poveștile altor țări sau lideri globali în promovarea compasiunii în sănătate.

• Am înțelege că prin compasiune luptăm împotriva propriului burnout, întărim motivația profesională și pe aceea de a fi.

• Am înțelege că prin compasiune vindecăm mai mult, mai bine, mai repede și chiar mai ieftin.

• Am descoperi că, prin compasiune, atragem pacienți și ne rentabilizăm mai bine investițiile în sistem, fie el public sau privat.

• Am putea găsi metode de a le oferi demnitate acelora dintre noi ajunși la capăt de drum, precum și apropiaților lor.

• Am putea învăța să dăm vești pe care nimeni nu le așteaptă într-un mod decent și mobilizator.

• Să găsim căi de practicare a compasiunii acolo unde este frecvent căutată, fie că e vorba de ATI, chirurgie, oncologie sau de cabinetul medicului de familie.

• Am putea învăța să le oferim compasiune celor care nu sunt ca noi: stigmatizați, dependenți, purtători de HIV sau de alte maladii transmisibile.

• Am putea afla cum putem porni o (r)evoluție culturală a locului de muncă în spiritul compasiunii, de la cei care au făcut-o deja cu succes.

• Am putea găsi metode de reînsuflețire a scopului de a lucra în sănătate sau de a fi alături, cu aceeași compasiune, de colegi atunci când aceștia sunt puși la grea încercare la locul de muncă.

• Am putea experimenta o metodologie de a interoga pacienții care ne calcă pragul despre profunzimea experienței lor din spital.

• Am putea practica reproiectarea experienței pacienților și a personalului împreună cu aceștia.

• Am divulga metode simple și ușor de aplicat de îmbunătățire a experienței pacienților.

• Am învăța cum să activăm compasiunea în stagiile studenților și ale rezidenților.

• Am putea să învățăm să recrutăm pentru compasiune, ca apoi să o cultivăm și s-o îmbogățim acolo unde există teren fertil pentru ea.

• Sau să învățăm cum să administrăm simultan tehnologia și compasiunea, în ciuda aparenței de incompatibilitate a celor două.

• Am mai putea să practicăm tehnici de a ne întări prin noi înșine și de a practica auto-compasiunea.

Acest lucru pare a fi diferit de conferințele cu care ne-am obișnuit deja. Poate să pară și mai excentric prin implicarea activă a unor profesioniști diferiți, care niciodată nu stau la aceeași masă: medici, asistente, moașe, psihologi, pacienți, reprezentanți ai unor ONG-uri sau ai presei. Cu toții, aflați în slujba unui singur scop: servicii de sănătate mai umane atât pentru cei care le accesează, cât și pentru cei care le oferă.

În SUA, Australia, Noua Zeelandă, astfel de conferințe se organizează deja de ceva vreme. Noi, în România, când facem pasul? Te-ar interesa un astfel de eveniment? Sper să reușim să îl facem înainte de a ne părea rău: atunci când ne vom trezi singuri pe un pat de spital sau, în cazul personalului, când ne vom trezi singuri într-un întreg spital.