Lucrarea și-a căpătat denumirea de la cuvântul din limba franceză écorché, care înseamnă reprezentarea prin desen, pictură sau sculptură a corpului omenesc lipsit de piele. Întreaga operă s-a aflat sub atenta îndrumare a profesorului Dimitrie Gerota, care l-a ajutat pe artist să-și însușească bazele cunoștinţelor anatomice atât de esenţiale pentru realizarea corectă a Ecorșeului. Profesorul Gerota procura materialul „după natură, direct uman, pe acesta îl recupera din munci profesionale de disecţii la Facultatea de Medicină sau autopsice de la mortăria orașului București”, conform exegetului brâncușian care l-a cunoscut personal pe sculptor, V.G. Paleolog. Munca de disecţie o efectuau concomitent, căutând proporţiile perfecte pentru mulajele anatomice care urmau să fie create.

Brâncuși își aduna ideile din „Anatomia artistică” a lui Paul Richer și de la orele de disecţie pe care le urma la Facultatea de Medicină în scopul îmbunătăţirii cunoștinţelor. Sculptorul de geniu face toate aceste lucruri în spirit de sacrificiu, de dragul artei, ajungând după experienţele cadaverice să deteste carnalul, ba chiar numește carnea umană „biftec”. Repulsia căpătată se va reflecta în viitoarele sale sculpturi, în cadrul cărora trăsăturile omenești sunt înlocuite de perfecţiune, modelând idealul omenesc după ochiul său estetic.

Dubla perspectivă a trupului

„Jupuitul” (așa cum poreclește Brâncuși Ecorșeul) era un subiect care trata din dublă perspectivă corpul uman, atât în prisma artistică, precum și în cea anatomică. Această convingere este întărită chiar de modelul după care Brâncuși se va inspira, și anume o copie a sculpturii „Hermes Capitolinul” de la Muzeul Capitolin din Roma. Replica aflată la Școala Naţională de Arte Frumoase din București (foto 1), cunoscută ca „Antinous” la vremea respectivă, a fost pusă la dispoziţia tânărului sculptor, care va prelua statura și postura lucrării în vederea realizării Ecorșeului.

Din relatarea artistului către V.G. Paleolog aflăm că mușchii de pe unele cadavre erau disecaţi individual și comparaţi direct cu statuia lui „Antinous”. Prin urmare, spunem că Ecorșeul este un „Hermes Capitolin” ecorșat sau, cum ar spune Brâncuși, jupuit.

În vara lui 1901, studiul aflat spre finalizare este recompensat la Concursul de Anatomie (jurizat de profesorul Gerota) cu Medalia de Bronz, această distincţie fiind o încurajare temeinică pentru tânărul artist. (A fost vorba și de unele burse pe care le-a obţinut ulterior pentru desfășurarea și finalizarea lucrării.) Finalizarea lucrării are loc în 1902, însă data exactă nu este cunoscută nici până astăzi.

Recunoaștere naţională

Prima expunere a „Ecorșeului” către publicul larg are loc la Ateneul Român în 1903, bucurând-se ulterior de recunoaștere la nivelul întregii naţiuni.

Vom face o oprire și asupra prieteniei pe care prof. dr. Dimitrie Gerota și Constantin Brâncuși au legat-o în urma colaborării lor. În ciuda diferenţei de vârstă de 9 ani, legătura celor doi a continuat și după plecarea artistului la Paris, corespondenţa rămasă fiind o dovadă în acest sens. Conexiunea dintre aceștia se poate datora și originii lor comune, fiind doi olteni veritabili.

Profesorul Gerota era considerat primul radiolog din România, având o contribuţie imensă la înfiinţarea acestei discipline la noi. Totodată, era un înflăcărat pasionat de anatomie, fiind fondatorul unui muzeu de mulaje anatomico-chirurgicale pentru studenţi. Acesta a susţinut lucrarea lui Brâncuși cu dorinţa de a oferi un model de studiu anatomic la nivelul întregii comunităţi universitare românești.

Se cunoaște existenţa a patru copii veritabile, aflate pe tot cuprinsul României, la Iași, Cluj, Craiova și la București. Originalul (foto 2) poate fi văzut astăzi la intrarea Universităţii Naţionale de Arte din București.

Ca ultimă menţiune, la expoziţia organizată la Brummer Gallery din New York, din anul 1933, Brâncuși a ţinut ca pe unul dintre pereţi să fie așezată fotografia Ecorșeului. Lucrarea era catalogată de toţi biografii drept studiu de școală. Astfel, artistul putea dovedi celor ce-i criticau tipul de artă că evoluţia formelor lui a avut un parcurs firesc și că toate capacităţile de sinteză la care ajunsese prin lucrările sale erau izvorâte dintr-o cunoaștere profundă și temeinică a corpului uman.