CRIMA (sau CReierul, Inima, Mușchii si Articulațiile)

La sfârșitul zilei, inima convocă de urgență o întâlnire secretă cu mușchii și articulațiile. Situația asta nu mai putea continua, era ceva inacceptabil. Auzi tu, se gândea inima, să îmi crească volumul de muncă la peste 300%. E strigător la cer! O să am eu grijă să revină lucrurile așa cum erau. În timp ce era frământată de aceste gânduri, inima ajunse în sala unde stabiliseră să țină ședința. La scurt timp intrară și mușchii și articulațiile. Să fim cinstiți, nu arătau prea bine. Mușchii erau roșii ca racul, inflamați peste măsură și plini de arsuri de la păcătosul de acid lactic care le invadase proprietatea. Articulațiile, cu furia întinsă la maxim și alungite cu mult peste ce erau obișnuite să facă, ar fi urlat de durere, dar nu mai puteau nici măcar atâta lucru. 

— Iată de ce v-am chemat, zise inima. Așa cum ați observat, creierul a luat-o razna. Nu mi-e foarte clar ce s-a întâmplat, dar de câteva zile ne-a pus lumea-n cap. Auzi tu: efort la maxim dimineața, seara, plus pași zilnici de trei ori mai mulți ca de obicei. Dar el cine crede ca sunt eu? Mătușa vrăjitoare care din hocus pocus a rezolvat tot? Nu am mai avut asemenea activități de mai bine de cincisprezece ani. Sunt bătrână acum, nu mai am aceeași formă ca înainte. Am ales să rămân aici pentru că, deși salariul era mic, totuși nu trebuia să muncesc mult, dar acum, după ce că salariul e mai nimic, mă mai și pune să pompez de nu știu câte ori mai mult. Nu e normal așa ceva și trebuie să ne cerem drepturile. Nu e conducerea de vină. Până acum ni s-a permis să stăm. E clar că cineva și-a băgat coada. Și știu și cine: pun pariu că e zgripțuroaica de conștiință. 

— O, nu, asta nu, ziseră mușchii în cor. 

— Nu e bine deloc, ziseră și articulațiile. Daca îți amintești, munca a devenit mai ușoară după ce conștiința a intrat în letargie. Cine naiba a trezit-o acum?

— Da, asta e întrebarea, cine a trezit-o acum, zise inima. Dar lăsați asta: urgent este să o dăm jos și vedem noi apoi cine a fost păcătosul care a trezit-o.

— Inimă, ziseră mușchii în cor, să știi că noi nu mai rezistăm. A fost (și aici începură să plângă) cea mai grea zi din viața noastră astăzi. Durere peste durere peste durere. Și afurisitul de acid lactic a omorât fără milă mulți dintre camarazii noștri. Nu mai vrem, nu se mai poate, vrem sa intrăm în grevă, urlară toți cât îi ținu gura. 

— Da, suntem de acord cu ei, spuseră articulațiile. Suferim și noi la fel de mult. Grevă, să facem grevă, țipau cu vocile lor ascuțite.

— Băi, voi sunteți nebuni? izbucni dintr-odată inima. Păi dacă ne dăm bătuți după nici două zile, ce-o sa zică șeful? Ia uite-i și pe-ăștia, leneșii pământului; lasă că am eu ac de cojocul lor. (Inima căzu pe gânduri pentru câteva secunde, apoi reluă:) Trebuie să înțelegeți că aici e autocrație supremă. Șeful are controlul. Dacă doar miroase că noi nu vrem să ne mai facem treaba, ne bagă imediat neurotransmițători pe gât. Și cred că nu vrea nimeni asta. Oi avea eu automatismul meu, dar când îmi îndeasă adrenalină și noradrenalină pe nas (Doamne ce le urăsc pe-astea două!), nu am nicio șansă de scăpare. 

La aceste cuvinte, mușchii și articulațiile se cuprinseră în brațe și începură să strige în cor: 

— Nu vrem neurotransmițători, asta nu e viață să trăiești toată ziua cu sula-n coaste. 

— Da, așa e, completă inima. Tocmai de-asta eu am un plan. 

*

Creierul stătea la taclale cu conștiința. Nu mai vorbise de mult timp cu ea și o întrebă: 

— Auzi, dar mie îmi place să stau de vorba cu tine, măcar nu te plângi ca ăștialalți. Unde ai fost până acum? Cred că ultima dată te-am văzut acum cincisprezece ani. 

— Unde să fiu, răspunse cu o voce subțire și hârâită conștiința, aruncată în întuneric de stăpânul meu. 

— Ei, nici chiar așa, conștiință. Cred că nu prea am mai avut nevoie de tine. Adică, da, la început, înainte să o întâlnesc pe ea, recunosc că aveam nevoie să fiu ghidat de tine, aveam nevoie să arăt bine, să mă comport cum trebuie, să fiu atrăgător. Dar după ce mi-a ieșit șmecheria, na, nu prea mi-a mai păsat de tine. Altă viață era atunci. Plăcere după plăcere. Sex, mâncare bună, vacanțe, numai vocea ta nu mi-ar fi lipsit. 

— Da, iar acum ești ditamai grăsanul, de-abia respiri, iar jegurile alea de organe au uitat care le e treaba. Inima de-abia mai bate, zici că s-a cocoșat de tot, mușchii sunt piftie, nu mai au pic de fermitate, iar articulațiile zici că au ruginit și s-au coclit. Singurii rămași funcționali, ba chiar la nivel superior față de acum zece ani, sunt mațele, stomacul și rinichii, pe care i-ai nenorocit. Bagi în ei cu lopata în fiecare zi. De-asta te-ai făcut cât porcul. 

Foarte contrariat, creierul spuse: 

— Auzi, conștiință, ia ai grijă tu... 

Dar nu termină să spună ce dorea, că îl și întrerupse conștiința: 

— Nu am ce grija să am, domnule. Știu foarte bine cine ești și mai știu că mă chemi doar atunci când treaba e împuțită. Iar acum e împuțită rău. Și dacă nu mă lași să fac ordine în cel mai scurt timp, vei sfârși rău. 

Creierul oftă și îi spuse că da, așa este, are probleme mari și are nevoie de ajutor. Își dădu seama că nu chema conștiința decât în momente critice, altfel nu prea îi plăcea de ea. Toata ziua tranca-fleanca, la fel ca babele alea afurisite. Orice mișcare, orice plăcere erau criticate aspru. Dacă voia să doarmă mai mult, conștiința începea: trebuie să ajungi la muncă, ai familie de întreținut, nu poți să fii un nesimțit și să stai în pat. Dacă nu voia să se spele pe dinți fiindcă îi era lene și era weekend, conștiința-i spunea: dacă nu te speli pe dinți o să-ți miroasă gura urât. Oricum îți miroase urât, de ce nu te duci la dentist? Cum crezi că se simte nevastă-ta cu un asemenea om lângă ea? Nu ai deloc grijă de tine. 

Ați prins ideea: orice făcea creierul nostru, conștiința critica. 

Nu, nu avea nevoie de asta. 

Dorea să simtă că trăiește. 

Avea nevoie de plăcere și sex și mâncare bună și băutură. O țigară din când în când. 

Da, nu erau bune, dar nu moare nimeni de la o doză mică de plăcere, nu? 

Se pare că aici se înșela. Dovada erau inima, mușchii și articulațiile care se aflau în moarte clinică. 

*

— Deci, v-am zis că am un plan, spuse inima. Eu știu de ce se întâmplă asta. 

Mușchii și articulațiile își ciuliră urechile. 

— Din cauza neveste-sii, șopti inima. Da, da, din cauza ei. Nu mai reușește să o mulțumească și e îngrijorat din cauza asta. Mai ales noaptea în pat, după cinci minute cade lat. Plus că e și gras, nu arată prea grozav. De-asta a chemat conștiința din adâncuri, are nevoie să îl ghideze, chiar dacă nu o suportă. 

— Si ce putem face noi, inimă? ziseră ceilalți. Dacă el hotărăște așa, noi nu putem schimba nimic. 

— Nu e chiar așa. Am putea să îl influențăm indirect. Uitați la ce mă gândesc: când se iubește în pat cu nevastă-sa, să facem din rahat bici. Ne concentrăm din răsputeri și îl facem să se simtă din nou ca la douăzeci de ani, nu ca un boșorog de șaptezeci. Și atunci o să renunțe la conștiință și la exercițiile fizice zilnice care ne termină. 

— Da, inimă, așa facem. Ne place planul tău. 

*

Planul în acțiune, partea întâi. Inima a pompat, mușchii s-au agitat, articulațiile s-au dat peste cap, dar mare lucru n-au bifat. Creierul tot dezamăgit a fost. 

Planul în acțiune, partea a doua. La fel ca prima dată, doar că mai prost. 

*

— Conștiință, fă-ți treaba, ăștia nu-s buni de nimic.

— Munciți, munciți, munciți, fir-ați voi să fiți de leneși! striga conștiința și îi biciuia. Azi dublăm exercițiile și mâine le triplăm. Ori ajungeți ca la douăzeci de ani, ori muriți, dar în niciun caz nu mai rămâneți cum sunteți acum, niște leneși neantrenați și slabi. 

Multe nopți cu plânsete și durere au trăit sărmanele organe, dar după un an rezultatul s-a văzut. Inima era mult mai bine tonifiată, își schimbase complet rețeaua de vase și primise una nou-nouță de ultimă generație care făcea sângele să zbârnâie. Asigura sânge chiar și pentru cele mai îndepărtate organe. Mușchii erau frumos modelați și fermi, rezistenți la efort de lungă durată. Mișcarea devenise pentru ei o plăcere, ba chiar se simțeau rău dacă trecea o zi fără să depună efort. Articulațiile aveau o elasticitate demnă de invidiat. Făceau acum niște mișcări de rămâneai mut. O adevărată capodoperă. 

Însă cel mai important, creierul. Era mulțumit de casa lui. Se uita cu mândrie la el și la relația cu nevastă-sa. O ducea bine, cum se zice. 

Așa că a hotărât să nu mai alunge conștiința. A așezat-o lângă el și a numit-o îndrumătorul de cinste pentru restul vieții. 

*

După ce am scris ultima propoziție durerea mi-a revenit pe nerăsuflate, lovind ca un pumnal locul unde fusese măseaua de minte. M-am întins în pat cu o grimasă pe față, mulțumit că pentru treizeci de minute uitasem de durere și de abces. 

Doza de ficțiune: „Brânza, bat-o vina!” de Cristina-Maria Mitrea 

Doza de ficțiune: „Doulaura Balaura” de Ioana Serota 

Pentru a participa la selecţie, puteţi trimite microficţiuni la adresa florentina@revistadepovestiri.ro. 

Autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea în Viața Medicală și pe site-ul www.viata-medicala.ro.