Dimineață, primăvară, ciripit neastâmpărat
de vrăbii, dor de ducă... Telefonul mobil țârâie scurt – e un mesaj de la o
verișoară, medic la Zâmbujeni, un mic orășel bucovinean: „Te aștept să mă vezi
la lucru în noul spital! Dacă ești interesată, îți trimit oricând elicopterul
nostru să te ia”. Îmi fac câteva socoteli legate de programul meu și trimit
confirmarea. La prânz, decolez de pe zgura stadionului de tenis al spitalului
unde lucrez spre o scurtă vacanță de trei zile. De la înălțimea zborului, admir
păienjenișul de autostrăzi, satele și orașele frumos aliniate, dar și pădurile
stufoase care dau un colorit verde tabloului de sub ochii mei.
Aterizez la 50 de metri de intrarea în noul
spital. Sunt întâmpinată cu multă căldură de portarul care îmi oferă un fir de
liliac și de liftiera care mă servește cu un pahar de suc de mere, susținând că
am nevoie de hidratare după cele câteva ore de zbor – știau de venirea mea. La
parterul încăpător există o garderobă, unde vizitatorii își lasă hainele și
încălțămintea și primesc halate mov și papuci de casă. Un automat de cafea
descarcă regulat pahare pline contra unui zâmbet. Peste tot oglinzi: „Ca să nu
uităm să zâmbim!”, explică liftiera.
Urcăm la etaj. De aici încep cabinetele de
consultație ale policlinicii. Pacienții intră și pleacă cu flori, nici urmă de
îmbulzeală. Mă minunez! Medicii și asistentele în halate albe cu croieli
impecabile își vorbesc aproape în șoaptă, în timp ce în surdină se poate
asculta muzica lui Pink Floyd. Sunt întâmpinată de verișoara mea, care apare
din spatele unei vitrine cu cărți în toate limbile pământului și jucării pe
grupe de vârste:
– Avem și pacienți străini, mari și mici,
explică aceasta.
– Dar cum de se lucrează în policlinică
până la ora asta? Este trecut de opt.
– Aici policlinica se închide la zece.
– Urcăm spre etajul al doilea, unde este
secția de Boli interne. Verișoara mă prezintă unuia din psihologii care
pregătesc pacienții de culcare, după ce fiecare și-a făcut dușul de seară și
s-a schimbat în pijama curată. Pe fiecare noptieră din saloanele de două paturi
stau așezate reviste cu oferte de călătorie și oglinzi.
– De ce? Întreb.
– Pentru că celor mai disciplinați
pacienți, la plecare, li se oferă bilete la tombole de călătorie.
– Gratis?
– Nu chiar! Contra zâmbete! Dar hai să
servim o prăjitură pe terasă.
Ieșim. Un mic bufet ne stă la dispoziție.
– Cât costă?
– Aceste două prăjituri și aceasta, cu
ciocolată: trei zâmbete!
Iar nu înțeleg...în fine... Ne întoarcem
pentru a urca la etajele următoare. Liftul nu urcă și nu coboară dacă nu
zâmbești în oglindă. Peste tot te însoțește muzica lui Pink Floyd. Pacienții
care încă nu s-au dus la culcare sunt îmbrăcați în halate de pânză cu
imprimeuri viu colorate și opincuțe lejere în picioare.
– Și cât câștigă un medic la voi?
– Câte zâmbete îi oferă pacientul. Dacă
pacientul se simte mai bine, oferă un număr mai mare de zâmbete, pe care le
declară la casierie. Dacă nu, ia din zâmbetele altora.
La ora zece ne retragem în campusul
spitalului, unde cheia de la apartament este un vers de Eminescu, becul se
aprinde cu un vers de Coșbuc, iar veioza cu un fragment din „Rapsodia română”.
Pe străzi se intonează imnul național, iar din cluburile de noapte răzbate
Ciprian Porumbescu. A doua zi o petrec în secția de Reanimare, uimită de cât de
bine respiră bolnavii sub efectul fugilor lui Bach și de cum tensiunea se
reglează la simfoniile lui Beethoven. Petrec astfel două zile minunate, fără să
cheltui niciun ban, doar amabilitate și zâmbete.
La ieșirea din spital, găsim pe o măsuță
două coșuri pline cu plicuri – invitații la „Pianul călător” și la concert
„Iris”. Zâmbesc și iau două plicuri. Dincolo de ușile culisante, verișoara mă
întreabă de ce am luat și al doilea plic, din moment ce eu nu puteam merge
decât la unul și atât mi se cuvenea.
– Să fie, am răspuns distrată.
– Cum, dacă nu ai nevoie decât de un singur
bilet și ai zâmbit o singură dată, iar dreptul tău atât este? Nici nu știi ce
ai distrus cu nepăsarea ta! Vei pleca chiar acum în orașul tău cu oameni
săraci, care știu să râdă pe furiș, pe la colțuri, dar nu știu să zâmbească. Și
nu vei mai ajunge în zbor, căci nu te va mai duce niciun elicopter. Drum bun,
iar în orașul acesta să nu te mai întorci niciodată, că te-ai făcut de râs. Și
m-ai făcut de râs și pe mine!
Plângea... Zâmbetul atât de voios mi-a
dispărut de pe buze. Desigur, cum am putut crede că am dreptul să fiu
răsplătită de două ori pentru aceeași reverență? Dar e prea târziu acum...așa
că vă spun la toți: noapte bună.
