Rezistenţa microorganismelor (bacterii, virusuri, fungi şi protozoare)
la substanţele antimicrobiene este un fenomen biologic de permanentă
actualitate, cu răspândire globală şi în deplină extindere. „Cauzele
rezistenţei la antibiotice sunt complexe şi includ comportamentul uman de la
toate nivelurile societăţii“ (Laxminarayan şi colab.; Lancet Infectious
Diseases 2013). Sub presiunea „agresiunii“ umane, capacitatea de apărare a
microorganismelor (obligat patogene, condiţionat patogene, comensuale şi
saprofite din microbiocenoza endogenă şi habitatul natural al omului), prin
mecanisme de rezistenţă dobândită (selecţie naturală, adaptare, modificare
genetică), nu este o noutate în biologie – gene de rezistenţă au fost
identificate şi în prelevate cu o vechime de mii de ani.
Cu certitudine, folosirea excesivă sau
într-un mod necorespunzător a antimicrobienelor în asistenţa medicală a
contribuit la augmentarea mai rapidă şi extensivă a rezistenţei, dar ar fi o
greşeală reducerea relaţiei cauză–efect numai la sfera activităţii
medico-sanitare. „Agresiunea“ faţă de lumea microorganismelor se desfăşoară pe
o paletă extrem de largă a existenţei socio-umane (agricultură, zootehnie,
medicina veterinară, producerea alimentelor, întreţinerea igienei etc.), fără a
ţine cont de faptul că „în lumea microbilor, omul are cel puţin tot atâţia
prieteni câţi duşmani“ (Kluyver, 1924). La extensia acestei „agresiuni“
contribuie substanţial şi interesul comercial, prin promovarea greu
controlabilă a unor „remedii“ probiotice şi enzimatice biologic active sau a
unor antimicrobiene de uz casnic cu eficacitate „universală“. Din aceste
considerente, recomandările serioase şi ştiinţific fundamentate pentru
diminuarea şi controlul exacerbării fenomenului de rezistenţă microbiană
vizează, interdisciplinar şi intersectorial, o gamă largă de activităţi
socio-umane şi cultural-educaţionale.
În
medicina umană, fără drept de contestaţie, substanţele antimicrobiene
(antibacteriene, antivirale, antifungice, antiparazitare şi biocidele de uz
medical) au revoluţionat posibilităţile terapeuticii şi au concurat la salvarea
a sute de milioane de vieţi omeneşti. Utilizarea acestora, vreme îndelungată şi
într-un mod din ce în ce mai exhaustiv, fără a ţine cont de vechiul proverb
„leacul nu-i cu sacul“, a produs, în mod firesc şi logic, activarea
mecanismelor de apărare prin fenomenul „rezistenţei“ microorganismelor, într-un
ecosistem atât de complex şi omniprezent. Din nefericire, a nu ţine cont, nici
din partea „prescriptorului“ autorizat şi nici din partea „utilizatorului“
educat, de principiile utilizării raţionale şi ştiinţifice a antibioticelor (terapie:
ţintită, la etiologie cunoscută; empirică, cu etiologie probabilă prin
raţionament clinic; profilactică, cu motivare prognostică bazată pe dovezi sau
prin automedicaţie, cu utilitate practică probată), riscăm compromiterea
beneficiului şi progresului în terapeutica antiinfecţioasă şi promovarea
sănătăţii, cu o vechime de peste 70 ani. În acest sens sunt formulate şi
îndemnurile pentru utilizarea prudentă şi responsabilă a antibioticelor în
mesajul Zilei europene de informare privind antibioticele 2014: „Antibioticele:
consum prudent azi = vieţi salvate mâine!“ sau „Fiecare este responsabil,
pretutindeni!“.
Analizând datele recent publicate de
Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Uniunea Europeană şi ECDC, este corect să
remarcăm, pentru situaţia din România, câteva aspecte cu posibilă utilitate
pentru activitatea din viitorul imediat. Dispunem, pentru domeniul specific, de
suficiente reglementări, protocoale şi metodologii (UE/RO) dar, pentru România,
ele necesită reactualizare şi corectă aplicare. Ţara noastră a implementat în
practică doar cinci din cele 12 recomandări tematic specifice ale Comisiei
Europene. În 2013, am fost prezenţi cu informaţii la toate etiologiile
solicitate de OMS, dar cu un număr mic de probe, provenind aproape exclusiv din
spitalele clinice şi serviciile ATI, de la bolnavi cu infecţii invazive. Datele
nu permit extrapolarea rezultatelor pentru caracterizarea reală a circulaţiei
germenilor MDR şi XDR în unităţile sanitare şi în comunităţi (credibilitate
medie conform estimărilor). Numărul multianual foarte mic al infecţiilor
nosocomiale corect investigate şi raportate (0,2–0,5% anual din totalul
asistaţilor în spitale) nu acoperă cerinţele ECDC. Ar fi de dorit ca peste 80%
din infecţiile bacteriene şi fungice şi peste 50% din infecţiile virale
asociate asistenţei medicale să fie identificate etiologic, urmând ca ancheta
epidemiologică să valideze sau nu caracterul de infecţie nosocomială.
Cu toate acestea, contrar unor „informaţii“
nereprezentative, frecvent exagerate, situaţia din România nu este încă
depăşită sub aspectul posibilităţilor de remediere. Comparând rezultatele
noastre cu restul ţărilor UE, sub rezerva celor mai sus evocate, acestea nu
sunt „ieşite din comun“ în cazul unei interpretări complexe. Pentru diminuarea
şi controlul fenomenului de rezistenţă a microorganismelor la antimicrobiene
sunt necesare implementarea unor strategii şi obiective naţionale fezabile,
simple şi permanente, concordante cu deciziile şi recomandările CE/UE şi ECDC.
Pentru realizarea obiectivelor şi evaluarea corectă a eficienţei măsurilor
implementate, este bine să ţinem cont de îndemnul lui Joshua Lederberg (Premiul
Nobel pentru Medicină, 1958): „Cu mintea noastră, contra genelor lor“, dar şi
de opinia lui Anthony S. Fauci (JAMA, 2014): „Rezistenţa microbiană este o
veşnică ameninţare, care, cu multă probabilitate, niciodată nu va putea fi
eliminată complet“.
