Școala
ar putea fi locul în care elevii să dobândească pasiunea pentru alimentația
sănătoasă, să experimenteze idei noi, să creeze și să distribuie în mod
contagios o alternativă la toate produsele promovate în mass-media. Ca în
această dimineață de primăvară, la „școala altfel”. Din nefericire, în restul
zilelor, copiii beneficiază doar de „școala la fel” (de lipsită de interes pentru
sănătatea pe termen lung a celor care o frecventează)
Copiii din ziua de azi ar putea muri, în
medie, mai tineri decât părinții lor. Pentru prima dată în istoria omenirii1.
Și asta în pofida tuturor progreselor tehnologice din sănătate. Sigur, nu se referă
la România, nimeni pe aici nu-și face astfel de griji, nicidecum să mai facă și
calcule. Este adevărat că noi încă nu am ajuns la o speranță de viață prea mare
nici acum și mă tem că, odată cu globalizarea, transferul se va face dinspre
societățile avansate către noi, atât cu bune, cât și cu rele.
Să nu faci ce face popa. Sau învățătorul, profesorul,
directorul
Trista realitate este că școala românească
nu are niciun plan integrat de pregătire a unor viitori adulți sănătoși. Nu
doar că nu există o programă formală de educație pentru sănătate în școli,
lăsând acest important aspect la inspirația învățătorilor sau a diriginților,
fiecare cu cultura și obiceiurile personale privind sănătatea. Deciziile
administrative luate de reprezentanții Ministerului Educației Naționale, de la
nivel de director de școală până la ministru, trădează în cel mai bun caz
incoerența, dacă nu indiferența față de sănătatea elevilor. De ce ar fi acum
mai necesară decât oricând înainte o programă referitoare la stilul de viață
sănătos? Pentru că, în ultima vreme, au apărut cele mai multe alterări ale
stilului de viață din istorie (sedentarism la copii), cele mai multe
dezechilibre metabolice (obezitate la copii sau diabet cu debut precoce, ceea
ce duce la instalarea timpurie a complicațiilor cardiovasculare), modificări
substanțiale ale regimului alimentar în populație. Pentru că tentațiile
centrifuge de la esența unui stil de viață sănătos sunt mai agresive ca
oricând: telefonul și tableta au înlocuit mișcarea fizică, locurile de joacă și
maidanele fie s-au transformat, fie au dispărut cu totul, oportunitatea de a
face mișcare a scăzut odată cu creșterea pericolelor și aglomerarea urbană,
tentațiile unei alimentații neadecvate sunt în creștere, medicația exagerată și
automedicația, precum și soluțiile rapide tind să înlocuiască prevenția,
cumpătarea și grija față de propriul corp. Și pentru că, la fel, mai mult ca
oricând, accesul la informația cu iz medical este mai facil decât oricând, dar
și mai lipsit de adevăr, etică, uneori chiar scrupule.
În cele ce urmează, am să prezint o serie
de argumente pentru modul în care școala contribuie la compromiterea sănătății
viitoare a actualilor elevi, împreună cu justificarea necesității unor abordări
diferite. Veți întâlni o serie de realități despre care nu avem pretenția că
sunt ubicuitare. Ba, dimpotrivă, în cazuri izolate avem dovada că intervenția
unor cadre didactice pline de compasiune, competență și bună intenție face ca
lucrurile să stea așa cum ar trebui de fapt să fie în toate școlile românești.
Iar asta ne dă nădejdea că, odată stabilită ca prioritate formarea de
deprinderi sănătoase încă din școală, putem cumva întoarce acest destin
probabil fatal cu mult înainte de vreme pentru mulți.
Accesul neîngrădit la apă pe durata desfășurării orelor
de clasă
De câțiva ani buni, rulează pe micile
ecrane și la radio un mesaj educativ neschimbat: „Pentru o viață sănătoasă,
consumați zilnic doi litri de lichide”2. Nu există niciunde dovada
clară că toți oamenii ar avea nevoie de fix doi litri de lichide băute zilnic.
Dar este o recomandare rezonabilă, ținând cont de nevoile metabolice ale
organismului și de diferitele activități fizice pe care „omul mediu” le face
zilnic. Din păcate, tocmai atunci când am avea cea mai bună șansă de a dezvolta
un comportament corect referitor la hidratare, adică în școală, societatea
noastră alege să își înseteze tinerele vlăstare în numele unor interese
mărunte, secundare, dar comode. La o simplă căutare după cuvintele „ședință de
guvern”, în imaginile găsite nu veți reuși să vedeți miniștrii de abundența
sticlelor de apă. În schimb, în majoritatea școlilor din România nu veți avea
șansa să vedeți sticlele de apă pe băncile copiilor, chiar dacă activitățile
sunt similare: stau pe un scaun, procesează mental informație, trebuie să fie
atenți și, din când în când, mai și vorbesc. Într-un sondaj făcut între
cunoscuți, la circa jumătate dintre copii le este interzis să bea apă în timpul
orelor. În foarte puține cazuri sunt lăsați să țină sticla de apă pe bancă, sub
diferite pretexte: nu sunt atenți atunci când beau, îi deranjează pe ceilalți,
trebuie să meargă la toaletă mai frecvent. Aceste mărunte disfuncționalități
primează în fața unor argumente solide care arată necesitatea unei hidratări
corespunzătoare în școli.
Aportul voluntar de lichide este puternic
influențat de accesibilitatea la surse de apă și de normele stabilite în cadrul
colectivităților constituind astfel o componentă majoră a procesului de
rehidratare, independent de mecanismele homeostatice proprii organismului3.
Ignorarea repetată a senzației de sete ar putea deregla mecanismul de păstrare
a echilibrului hidric, astfel setea nu va constitui un semnal precis al nevoii
organismului de a consuma apă4. Reducerea capacității cognitive
asociată hidratării insuficiente a fost documentată în numeroase rânduri la
adulți. Din cauza nevoilor lichidiene mult crescute și a suprafeței corporale
mari în raport cu greutatea, fiind și mult mai activi fizic, copii sunt
semnificativ mai vulnerabili la deshidratare comparativ cu persoanele adulte5.
Deși nu este obligatoriu, impactul
deshidratării asupra performanțelor intelectuale la copii ar putea fi mai
însemnat, mai ales pentru că aceste efecte contravin scopului pentru care
copiii/elevii iau parte la activitățile școlare. Se estimează că o reducere cu
1–2% a greutății corporale ca urmare a pierderii de lichide ar putea afecta
memoria pe termen scurt și lung, respectiv capacitatea de concentrare și de
atenție4.
O influență benefică în acest sens o
constituie lipsa restricției în ceea ce privește sursele de hidratare. Accesul
neîngrădit la apă în timpul orelor de curs (de exemplu, o sticlă cu 250 ml apă)
ar putea contribui la suplimentarea aportului zilnic de lichide în rândul
copiilor de vârstă școlară (în medie cu 625 ml)6.
S-a observat o asociere în rândul elevilor
care prezentau obezitate, între excesul de greutate și aportul zilnic redus de
fluide, asociere inexistentă sau nesemnificativă în cazul copiilor
normoponderali7,8. Creșterea accesibilității în școli la surse de
apă – o băutură non-calorică – ar putea influența preferințele elevilor pentru
băuturile îndulcite în favoarea consumului de apă, ca strategie de prevenție a
obezității9.
Sacrificarea recreației mari
În mod inteligent, în limba română, recreația
mare s-a numit chiar așa. Cu înțelesul subtil de re-creație. Foarte
importantă, de altfel. Pentru că ajută elevii de vârste biologice diferite, de
sexe diferite, cu niveluri de înțelegere diferite, cu performanțe diferite,
mânați de pasiuni și aspirații diferite, cu simpatii diferite sau preferințe de
învățare diferite, dar care studiază fix același lucru, în același mod, de la
aceiași oameni, care le cer tuturor elevilor același lucru. Poate tocmai de
asta au nevoie de recreație: ca să redevină pentru un moment ei înșiși, să se
înțeleagă cu ei înșiși, să integreze ce au învățat, să poată fi din nou atenți
la ceea ce va urma să le fie oferit, firește, în același mod.
Acesta e momentul zilei în care fiecare
elev face ceva apropiat de sufletul său: se aleargă unul pe altul, joacă fotbal
sau jocurile favorite, adică fac mișcarea atât de necesară hiperkineticilor,
socializează (foarte important în contextul în care sunt tot mai multe familii
cu un singur copil sau/și monoparentale sau în care telefoanele tind să
acapareze aproape tot timpul și resursele de socializare ale copiilor),
explorează natura. Alții, care preferă solitudinea și liniștea, își desfac
pachetul de mâncare și, eventual, citesc ceva care le produce cu adevărat
plăcere. Toate cele de mai sus sunt aspecte esențiale pentru echilibrul
metabolic, fizic și mental al tinerilor.
Dar această recreație mare – pe care noi,
cei mai în vârstă, cu toții, am așteptat-o cu nerăbdare, am trăit-o cu bucurie
și care poate încă ne mai încântă amintirile – a dispărut din multe din școlile
României pradă unor rațiuni care țin mai mult de confortul cadrelor didactice
decât de binele copiilor și de menirea școlii însăși. E mai comod să începi sau
să termini programul puțin mai repede și la fel de comod este să îi ții pe
copii în clasă de teamă ca ar putea apărea accidente dacă sunt insuficient
supravegheați. În urma unui mic sondaj, aveam să descopăr că, dacă la școala
primară, de regulă, recreația mare este respectată, la gimnaziu și după, ea
este frecvent ignorată. Cum este posibil? Reglementările în vigoare sunt
specifice în privința pauzei mari la ciclul primar: „În învățământul primar,
ora de curs este de 45 de minute, cu o pauză de 15 minute după fiecare oră și o
pauză de 20 de minute după cea de-a doua oră de curs. La clasa pregătitoare și
la clasa I, activitățile de predare–învățare–evaluare acoperă 30–35 de minute,
restul de timp fiind destinat activităților liber-alese, recreative” 9.
Nu la fel de concret stau lucrurile la gimnaziu și liceu: „Pentru clasele din
învățământul gimnazial, liceal, profesional și din învățământul postliceal, ora
de curs este de 50 de minute, cu o pauză de 10 minute după fiecare oră; după a
treia oră de curs, se poate stabili o pauză de 15–20 de minute”9.
Recreația mare a fost lăsată la decizia directorilor de școală, care au găsit
de cuviință că... mai bine lipsă. Mai rău decât atât, normele oferă o laxitate
suplimentară directorilor de scoli, astfel încât: „În situații speciale, pe o
perioadă determinată, durata orelor de curs și a pauzelor poate fi modificată,
la propunerea motivată a directorului, în baza hotărârii consiliului de
administrație al unității de învățământ, cu informarea inspectoratului școlar”9.
Aceasta s-a tradus în faptul că trecerea la ora de iarnă s-a transformat în
situație specială, iar perioada determinată a durat fix până la trecerea la
programul de vară. Astfel, elevi ai multor școli din țară au ajuns să aibă un
program școlar cu pauze de doar cinci minute pe durata a cinci luni
calendaristice.
De ce sunt pauzele importante?
Un studiu făcut cu elevi aflați în clasa a
patra a arătat că după recreația mare aceștia erau mai liniștiți și mai atenți
la activitățile din clasă10. Cei care beneficiază cel mai mult în
urma recreației mari sunt copiii hiperactivi, fix cei pentru potolirea cărora
mulți directori au decis scurtarea acestei pauze. O cercetare realizată de CDC
(SUA), care a implicat opt studii despre recreația mare în școli, a găsit că
aceasta se asociază frecvent cu îmbunătățirea atenției, a concentrării și a
comportamentelor pozitive față de cele predate în clasă. În niciunul dintre
cele opt studii nu au fost evidențiate efecte negative ale recreației mari.
O preocupare majoră este aceea că elevii
care nu au parte de activitate fizică la școală, pe durata recreației mari sau
la ora de sport, nu vor compensa aceasta după ore. Cercetările au demonstrat că
elevii au fost mai puțin activi în zilele în care nu au avut oră de educație
fizică și recreație mare comparativ cu celelalte zile11. Asta duce
la concluzia că activitatea fizică atrage mai multă activitate fizică, dar și
că inactivitatea, similar, atrage inactivitate. Aceasta se poate traduce
printr-o oportunitate deosebită sau, după caz, un risc serios pentru o
societate din ce în ce mai sedentară și pentru o copilărie căzută pradă
efectelor secundare ale tehnologiei informației.
„Terenul de joacă, pe durata pauzei mari,
reprezintă unul dintre puținele locuri unde, în prezent, copiii mai pot
confrunta activ, interpreta și învăța din experiențele sociale.”12
Pe durata acestor experiențe, copiii învață abilități esențiale pentru viață,
cum ar fi negocierea și compromisul, stabilirea și respectarea regulilor,
capacitatea de a face alegeri și de a trăi cu acestea, luarea deciziilor,
autodisciplina, controlul agresiunii, rezolvarea conflictelor, diminuarea
fenomenului de bullying, toleranța față de copiii cu alte preocupări,
înclinații, religie sau naționalitate13–17.
O serie întreagă de organisme
internaționale care au ca scop bunăstarea copiilor și sănătatea acestora sau a
populației în general se pronunță în favoarea includerii jocului în procesul de
educație a copiilor și a respectării recreației mari, în special. Convenția ONU
pentru drepturile copilului menționează: „Statele semnatare recunosc dreptul
copilului la odihnă și timp liber, la a se angaja în activități recreaționale
potrivit vârstei copilului și a participa liber la viața culturală și
artistică”. Putem interpreta – și nu în izolare, multe entități internaționale
și naționale căzând de acord asupra acestui aspect – că, prin neacordarea unei
recreații mari la școală, acest drept al copilului este semnificativ afectat.
Conform American Academy of Pediatrics
(AAP), „recreația mare, desfășurată în siguranță și supervizată corespunzător,
oferă copiilor beneficii cognitive, fizice, emoționale și sociale. Va trebui
folosită complementar orelor de educație fizică și nu ca substitut și,
indiferent că are loc în interior sau afară, va trebui să ofere activități sau
joacă liberă, nestructurată”. AAP recomandă ca recreația mare să nu fie
retrasă, ca pedeapsă, întrucât servește ca o componentă fundamentală a
dezvoltării și interacțiunii sociale, pe care elevii ar putea să nu o găsească
într-un mediu școlar mai complex. Autorii cercetării concluzionează că
minimizarea sau eliminarea recreației mari afectează în mod negativ realizările
academice, în contextul în care există tot mai multe dovezi care leagă
recreația mare de îmbunătățirea sănătății fizice, abilitățile sociale sau
dezvoltarea cognitivă18.
CDC, într-o broșură19 cu
recomandări în favoarea organizării recreațiilor din școli, concluzionează:
„Strategiile din acest document oferă o descriere comprehensivă a elementelor
pe care școlile le pot lua în considerare pe măsură ce lucrează la executarea
unor programe privind recreația mare a elevilor. Oferirea unei recreații mari
zilnice elevilor îi ajută să aplice cunoștințele și abilitățile învățate în
cadrul orelor de educație fizică și îi ajută să realizeze cele 60 de minute
recomandate de activitate fizică. Includerea recreației mari ca parte
integrantă a fiecărei zi a elevilor contribuie la sănătatea, dezvoltarea și
succesul acestora”.
Putem adăuga că nu există un nivel general
de înțelegere a necesității recreației mari la nivelul autorităților române
competente, că nu există reglementare în favoarea acestui moment, după cum nu
există nici preocupare activă de transformare a acestei oportunități esențiale
de dezvoltare într-o realitate cotidiană, cu beneficii pe termen lung și scurt
asupra sănătății, abilităților sociale și dezvoltării elevilor din multe școli
românești.
Greutatea mare a ghiozdanului
Greutatea peste anumite limite a
ghiozdanului afectează dezvoltarea aparatului musculoscheletic al elevilor și
poate duce la modificări ireversibile ale geometriei și funcționalității
coloanei vertebrale, ale posturii și ale mersului acestora. În multe țări,
există o preocupare specială referitor la acest aspect – de exemplu, în Franța,
este considerată o problemă de sănătate publică. Nu și la noi.
În umbra faptului că sunt dificil de făcut
studii și ghiduri bazate pe dovezi care să stabilească exact greutatea optimă a
unui ghiozdan și corelațiile dintre durere, deformările coloanei, greutatea
ghiozdanului și modul în care acesta este purtat, Ministerul Sănătății face
precizări incomplete („Elevii din clasele I–IV vor folosi ghiozdane pentru
prevenirea apariției deformărilor de coloană vertebrală. Greutatea conținutului
ghiozdanului nu va depăși 2–2,5 kg”20), iar Ministerul Educației
Naționale nu oferă niciun ghid și nu întreprinde activități de control sau
conștientizare pe scară largă. Totul este lăsat hazardului, copiii își cară, de
regulă, mâncare și apă, iar profesorii cer tot mai multe materiale auxiliare în
clasă, cărți și caiete mari, fără să conștientizeze că suma tuturor cerințelor
ajunge într-un ghiozdan cu un semnificativ potențial patogen.
Recomandările AAP merg către un ghiozdan a
cărui greutate să nu depășească 10–20% din greutatea corpului celui care îl
poartă, iar asta este cea mai laxă dintre recomandări. OMS recomandă și mai
multă precauție: 10%21. În general, în majoritatea țărilor cu
preocupări pe acest subiect, greutatea ghiozdanului nu trebuie să depășească
10% (Franța, Austria, Germania, Polonia, India, Arabia Saudită) sau 15% din greutatea
corpului (Marea Britanie, Hong Kong)22.
Greutatea ghiozdanului nu este singurul
factor care poate induce dureri acute, malformații ale coloanei, tulburări de
mers și postură. Există și alți factori, cum ar fi: tipul ghiozdanului, modul
în care acesta este fixat pe spatele copilului, felul în care copilul îl cară
(pe un umăr sau în mână), alte materiale suplimentare pe care copilul le mai
cară (diferite pungi, bloc de desen) etc. În plus, contează foarte mult și
nivelul de pregătire fizică și antrenament al fiecărui copil și distanța pe
care acesta se deplasează.
Este important ca Ministerul Educației să
abordeze această problemă, să educe copiii, părinții, dar și cadrele didactice,
în așa fel încât să scadă greutatea ghiozdanelor copiilor în limita a 10% din
greutatea corporală. Acest obiectiv poate fi atins și prin dezvoltarea
infrastructurii, cu asigurarea de dulapuri pentru copii, ori prin digitalizarea
unora dintre materii. În cele din urmă, implementarea acestui deziderat va
trebui să ia și forma unor controale, care să asigure în cele din urmă
complianța tuturor celor implicați.
Alimentația în școli
Multe școli sunt parazitate de chioșcuri
care „îmbogățesc” alimentația copiilor preponderent cu carbohidrați: sucuri
îndulcite, ciocolată, tot felul de prăjituri, chipsuri, pufuleți și alte
produse din aceeași categorie. Unele chioșcuri sunt chiar în școli, altele în
imediata lor proximitate. Deși au existat tentative ale Ministerului Educației
de reglementare a activităților comerciale ale acestor chioșcuri, realitatea
din teren este fie scăpată de sub control, fie driblează cu succes
recomandările, făcându-le irelevante. De exemplu, impunerea de limite pentru
numărul de kilocalorii pe care le poate avea un produs poate fi driblată prin
achiziționarea mai multor produse. Se cere să nu conțină grăsimi în exces, dar
nu se specifică ce fel de grăsimi.
„Pentru o viață sănătoasă, consumați zilnic
fructe și legume” este un slogan lipsit de obiect în lumea școlară. Deși
îndemnul este unul sănătos, Ministerul Educației a înțeles să ajute copiii,
timp de mai bine de zece ani, oferind tuturor un corn (foarte mulți
carbohidrați) și o cană de lapte sau derivate lichide din lapte (un aport
proteic și de calciu binevenit), uneori îndulcite (din nou, carbohidrați). Deși
demersul este onorabil în anumite zone și pentru o parte dintre copiii fără
posibilități, care se luptă – chiar și în zilele noastre – cu malnutriția, deși
au fost tentative de a oferi fructe și legume copiilor din școli, demersul
prinde viteză foarte încet. Fructele și legumele, dar și infrastructura și
timpul efectiv pentru o gustare de calitate lipsesc, practic, din cele mai
multe școli. În plus, implementarea este uniformă și nu ține cont de nevoile
reale ale copiilor. Astfel, sunt școli unde majoritatea copiilor nu consumă
cornul și laptele primite, acestea fiind de o calitate vizibil inferioară
alimentelor pe care le consumă în mod obișnuit. Nu există preocupare nici din
partea cadrelor didactice și nici din partea reprezentanților teritoriali ai
Ministerului Educației de a găsi soluții câștigătoare pentru acești copii.
Metoda de lucru – licitații făcute pe zone întinse și pentru alimente care
oferă puțină diversitate – face greoaie orice adaptare a programului în
beneficiul real al celor pentru care a fost oficial conceput. Cantități mari de
alimente ajung astfel în coșurile de gunoi ale școlilor, iar resurse valoroase
se duc pe apa sâmbetei.
„Pentru o viață sănătoasă, respectați
mesele principale ale zilei”, sună un alt slogan familiar. Ar putea cineva
sugera unui elev de clasa a cincea, din Capitală, care începe cursurile (cu
aproximație) luni la ora 13, marți la 12, miercuri la 11, joi la 13 și vineri
la 12, cum să facă acest lucru? Caz real! Cum să respecte mesele principale ale
zilei, când iarna are pauze de câte cinci minute? În mod „inspirat”, Ministerul
Educației reglementează9 orele de începere la ciclul primar
nu mai devreme de ora 8, însă lasă la discreția directorilor când să înceapă
cursurile ceilalți elevi, ceea ce duce la abuzuri din partea direcției
școlilor, ca în exemplul de mai sus. Chiar și așa, această practică vine în
contradicție cu Ordinul ministrului sănătății nr. 1.955/1995, care stipulează:
„Conducerile unităților pentru educarea și instruirea copiilor și tinerilor vor
asigura în așa fel activitatea școlară a elevilor, încât între tura de
dimineață și cea de după-amiază să existe o pauză de cel puțin o oră pentru
efectuarea curățeniei grupurilor sanitare și a spațiilor de învățământ”. Cum va
înțelege un copil sensul reclamei de mai sus? Ce credibilitate mai are? Cum va
ajunge mai târziu, după școală, să descopere valoarea acelui îndemn altcumva
decât, poate, îmbolnăvindu-se înainte de vreme?
În cercetările noastre despre obiceiurile
din școli, am găsit și modele de urmat. Cineva din Galați ne-a povestit despre
o învățătoare care alocă timp special, în pauze, alimentației și care nu
permite copiilor să vină la școală cu alte dulciuri decât, eventual, cele
făcute în casă, ci cu fructe, legume, semințe și fructe confiate, iaurt
neîndulcit, care îi învață pe copii despre alimentația sănătoasă. La Iași, sub
îndrumarea endocrinologului Veronica Mocanu, există un program extrașcolar
pentru grădinițe, „Traista cu sănătate”. La o grădiniță din Iași, tratând
sănătatea cu prioritatea pe care o merită prin acest program, copil cu copil,
au reușit performanța de a nu avea niciun copil obez în toată grădinița.
Soluții sunt, bune practici există chiar printre profesorii și învățătorii
români, rămâne ca Ministerul Educației să le cunoască, să le înțeleagă, să le
popularizeze, să le reglementeze și să le urmărească aplicarea.
Școala sedentarilor
„Pentru o viață sănătoasă, faceți mișcare
cel puțin 30 de minute pe zi.” Alt slogan familiar care ne bântuie urechile în
ultimii opt ani. De fapt, pentru copii, recomandarea este de 60 de minute pe
zi. În programă, sunt două ore de educație fizică pe săptămână; dacă ar fi
reinstituită recreația mare, poate ar mai fi rost de încă 20 de minute zilnic
pentru aproape jumătate dintre copii. Nu-i destul, dar ar fi totuși ceva.
Sistemul românesc de învățământ încurajează însă o viață activă?
Este școala românească pregătită, de
exemplu, să primească copii care vin la școală cu bicicleta? Există
posibilitatea pentru copii de a-și încuia în siguranță bicicletele în curtea
școlii? Îmi amintesc de o grădiniță din Capitală unde micuții veneau dimineața
care cu trotineta, care cu tricicleta, care cu bicicleta. Era o încântare să
urmărești spectacolul lor plin de voioșie matinală. Asta până într-o bună zi,
când un copil ar fi plecat de acolo cu o trotinetă cu care nu venise. Direcția
a decis apoi: nimeni nu mai are voie să vină cu alte mijloace de locomoție la
grădiniță. Non-negociabil. Cu câțiva ani în urmă, am mers la o facultate
privată de educație fizică și sport din București. Nu am avut un loc de pus
bicicleta. Este important de înțeles că școala face parte din comunitate și că
trebuie să își armonizeze misiunea cu nevoile comunității și, mai ales, să
lupte cu ipocrizia cotidiană și să creeze cadrul de a practica ceea ce predică
ea sau lumea medicală avizată.
Să luăm exemplul orelor de sport. Copiii
trebuie notați pentru niște performanțe atletice, după barem. Baremul este
făcut pentru fiecare clasă, separat pe băieți și fete. Indiferent că într-o
clasă pot fi copii cu aproape doi ani mai mari decât alții sau că unii sunt
mult mai dezvoltați somatic decât alții. Ori că unii sunt mai grași decât alții
și probabil că nu vor putea atinge baremurile dorite oricât de mult s-ar
strădui, ca să nu mai spun că, în anumite cazuri, poate că nici nu ar fi
recomandat să o facă. Chiar dacă programa permite profesorilor de sport unele
laxități în apreciere, ceea ce majoritatea acestora comunică este: ești sub
barem cu atât. Un barem aplicat aiurea, care nu servește multora. Ora de
educație fizică ar trebui să aibă ca prim scop activitatea fizică efectivă,
cultivarea iubirii pentru mișcare (în aer liber, în special, dar nu numai) și
generarea unui comportament de sportivitate. Ar putea aprecia, de pildă, în
cadrul probelor atletice, îmbunătățirea propriilor timpi. Elevii s-ar compara
astfel cu ei înșiși și ar căuta îmbunătățirea, ceea ce, pentru copiii care nu
vizează o carieră sportivă, ar fi excelent.
La final
Cu un număr mare și în creștere de copii
supraponderali și obezi, cu scăderea vârstei de debut a diabetului și a
complicațiilor afecțiunilor cardiovasculare, sănătatea viitorilor adulți ai
României prezintă un tablou sumbru. A privi în altă parte și a pretinde că
aceste realități nu există este periculos, în cea mai decentă descriere cu
putință, dacă nu de-a dreptul cinic. Cea mai la îndemână soluție este formarea
deprinderilor sănătoase de la vârste fragede. Cu o populație incapabilă să
înțeleagă și să aplice principii sănătoase de viață, luată prin surprindere de
noile realități ale vieții moderne, o mare speranță pentru societate este în
școală. Împreună cu medicii de medicină școlară, pediatrii și medicii de
familie ai României, autoritățile trebuie să ia masuri fără precedent, de a
preda micilor vlăstare sănătatea, atât teoretic, cât mai ales practic. Trebuie
să renunțăm la a preda ceva și a demonstra practic contrariul. Trebuie să
devenim coerenți și consecvenți și să ne încurajăm unii pe alții în a face
asta.
Trebuie să învățăm să nu mai ignorăm cu
bună știință prevederi legale, ordine, norme, doar pentru că ni se pare că sunt
greu de aplicat. Iar dacă orânduielile chiar se dovedesc anacronice, să avem
inspirația și curajul de a porni dezbateri, de a căuta soluții și, în final, de
a le adapta noilor realități. Să ne facem însă că respectăm legile în școală,
tocmai stabilimentul în care membrii societății ar trebui să învețe despre
respectarea legilor și a regulilor de conviețuire socială, pare o idee
nefericită din start.
Orice propunere de reformare, orice
discuție despre schimbare după modelul finlandez sau un altul trebuie să plece
de la câteva lucruri de bază, între care cel mai important este iubirea pentru
copii și pentru tineri. Trebuie să ne bucurăm să îi vedem sănătoși și plini de
viață. Alte posibile pietre de temelie ar putea fi rigoarea (recunoașterea
lucrurilor care trebuie musai făcute și a celor care nu trebuie făcute, precum
și încadrarea acestora în timp și spațiu), profesionalismul și respectul pentru
lege.
Ce ar fi de făcut?
Cea mai simplă
și mai la îndemână acțiune este să ne ocupăm de cercul nostru restrâns – copii,
nepoții sau copiii care ne vizitează la cabinet. E o schimbare mică, poate greu
vizibilă la scară socială, dar de importanță capitală pentru subiecții în
cauză.
Apoi, putem milita pe plan local. La
ședințele cu părinții, atunci când primim la consultație un profesor sau, mai
ales, un director de școală, poate că merită să îl sensibilizăm. Nu cred că
toate aceste lucruri prezentate aici, deși par făcute fără cap, ar fi rodul
unui plan plin de cinism. Mă hrănesc cu speranța că poate nu este
conștientizată problema, că ea circulă cumva pe sub radare.
Poate că trebuie doar să ne angajăm cu
toții în a cere să fie respectate legi și reguli de bun-simț, chiar cu riscul
de a da explicații copiilor noștri (care pot risca discriminarea la școală, în
consecință). Ar înțelege că nu trăim într-o lume perfectă, dar că a fi umil și
a înghiți tot ceea ce alții par să îți bage pe gât nu este un mod de a fi. Că
lipsa de acțiune poate că recompensează acum, dar se plătește mai târziu și
poate că mult mai scump.
Dacă întâlniți pe cineva care face lucruri
deosebite în această direcție, felicitați-l și apreciați-l. Este greu să mergi
împotriva curentului și experiența mi-a arătat că încurajările întăresc comportamentele
bune, mai ales în momente de vulnerabilitate.
Dacă vă identificați cu cauza
și dacă aveți o idee, o soluție sau o cunoștință care poate ajuta, vă invit să
le semnalați la e-mail: iordache@iordache.biz sau telefonic:
0745.348.891. Eu voi continua această misiune. Nu ar trebui să fie greu. Marea
majoritate a lucrurilor care pot fi făcute nu necesită efort material. Tot ceea
ce necesită este bunătate. Dar bunătatea este, nu-i așa?, gratis.
