Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

Profesorul ne-a lăsat să operăm devreme

Viața Medicală
Prof. dr. Irinel POPESCU vineri, 25 iulie 2014
Se împlinesc cinci ani de când profesorul Dan Setlacec a trecut într-o lume mai bună. Bustul său continuă să ocrotească Spitalul în care a lucrat cea mai mare parte a vieţii şi clădirea în care se află Centrul de chirurgie generală şi transplant hepatic „Dan Setlacec“. Încă din timpul vieţii, Profesorul era deja mândru de realizările acestui centru, începând cu transplantul de ficat şi continuând cu chirurgia robotică şi laparoscopică, cu proctocolectomiile totale restaurative, cu pelvectomiile totale etc. Am moştenit de la el o şcoală de chirurgie avansată, pe care am încercat să o ducem mai departe.
Profesorul Dan Setlacec a fost, fără îndoială, unul din acei chirurgi care şi-au asumat riscuri în faţa unor leziuni dificile, care necesitau operaţii extinse. Aş spune că operaţiile de mare anvergură, pentru tumori avansate, care, nu rareori, cuprindeau mai multe organe, ar putea fi considerate o adevărată emblemă a activităţii profesorului în chirurgia generală.
Am avut onoarea să colaborez cu dânsul începând din 1980. În acel an, profesorul împlinea 59 de ani.
S-a născut în 1921, la Bucureşti, în România interbelică, devenită „România Mare“, cu efervescenţa intelectuală binecunoscută şi cu un nivel de dezvoltare nemaiîntâlnit până atunci, poate nici după, cel puţin din anumite puncte de vedere.
Tatăl său fiind magistrat (ajuns la un moment dat preşedinte al consiliului legislativ), a avut ocazia să cunoască încă de mic oameni deosebiţi, de o înaltă ţinută intelectuală, care au rămas mai târziu în mintea profesorului ca modele definitorii pentru o ţară ajunsă la apogeul ei de dezvoltare.
Ulterior, după ce profesorul Dan Setlacec şi-a încheiat cariera chirurgicală, a scris o remarcabilă istorie a medicinii româneşti de la începuturi şi până la cel de-al Doilea Război Mondial, pe care a intitulat-o „Medicina românească – medicină europeană“. Pentru Dan Setlacec, România însăşi era o ţară care a fost şi a rămas profund europeană, iar trecerea anilor nu a făcut decât să întărească ideea că modelul idilic care îi marcase copilăria şi adolescenţa reprezintă România reală pe care, deşi distrusă ulterior de regimul comunist, şi-o dorea cu multă ardoare înapoi. Evoluţia ţării lui atât de dragi după căderea regimului comunist a fost mai degrabă o deziluzie care, cu siguranţă, i-a marcat ultimii ani de viaţă.
Nu ne-a spus niciodată de ce a ales Medicina după absolvirea liceului, dar odată ce a păşit pe acest drum, i s-a dedicat trup şi suflet. Anii de facultate au fost marcaţi de evenimente dramatice în istoria ţării şi de cel de-al Doilea Război Mondial. O perioadă extrem de zbuciumată, pe care tânărul Dan Setlacec o parcurge cu bine, sub îndrumarea unor profesori străluciţi cum ar fi Francisc Rainer, Daniel Danielopolu, Traian Nasta şi alţii.
Cariera ulterioară i-a fost marcată de reuşita la examenul de internat în specialităţi chirurgicale, unde s-a clasat primul. Era o vreme când, în buna tradiţie a şcolii de medicină din Franţa, internii deveneau, de regulă, cadre universitare. Iar reuşita pe primul loc la concursul de internat avea o semnificaţie aparte, fiind considerată ca un mare succes, care crea premisele unei cariere strălucite.
Internatul presupunea mai multe rotaţii în diferite spitale ale Bucureştiului. Pentru o scurtă perioadă, destinul tânărului chirurg Dan Setlacec părea a se lega de actualul Spital de Urgenţă Floreasca, de unde însă a fost aproape „răpit“ de profesorul Nicolae Hortolomei (care ajunsese să-i telefoneze în fiecare zi profesorului Ion Ţurai, şeful de atunci al Clinicii de Chirurgie de la Spitalul de Urgenţă, pentru a-i cere transferul). Aşa a ajuns la Spitalul Colţea, în cea mai celebră şcoală de chirurgie pe care a avut-o România vreodată, la care s-au format, sub îndrumarea profesorului Hortolomei, Theodor Burghele, Ion Juvara, Ion Buşu, Ştefan Roman şi alţii.
Personalitate complexă, Dan Setlacec a abordat încă de la început mai multe domenii, la dezvoltarea cărora a adus contribuţii importante. Un exemplu este anestezia, în care a fost unul dintre pionierii anesteziei generale, împreună cu George Litarczek, cel care a devenit ulterior întemeietorul acestei specialităţi în România.
Domeniul în care însă Dan Setlacec a excelat a fost cel al chirurgiei cardiovasculare, disciplină aflată atunci în perioada pionieratului chiar şi la nivel mondial. În România, pionieratul acestei discipline a fost făcut la Spitalul Colţea, sub îndrumarea profesorului Hortolomei, şi l-a avut printre protagonişti pe Dan Setlacec, autorul unor premiere rămase în istoria chirurgiei româneşti. Profesorul Dan Setlacec a iubit chirurgia cardiacă şi a făcut-o cu multă pasiune. De aceea, când în 1959 s-a pus problema mutării colectivului de chirurgi, în frunte cu profesorul Nicolae Hortolomei, la Spitalul Fundeni, pentru a continua chirurgia cardiacă, tânărul chirurg a acceptat cu mult entuziasm. Clădirea în care s-au mutat fusese obţinută de profesorul Voinea Marinescu, chirurg cardiac, dar şi ministru al sănătăţii la vremea respectivă, în urma unui demers făcut direct la şeful statului, Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Era o clădire nouă şi foarte modernă, operă a unei arhitecte celebre, Henrietta Delavrancea. Avea însă două neajunsuri: era aproape complet neamenajată (de aceea pentru Dan Setlacec şi colegii săi a început o perioadă de „şantier“, în care mai ales amenajarea blocului operator a implicat eforturi speciale) şi era departe de Bucureşti. De altfel, după cum îmi povestea mai târziu radiologul Dumitru Medianu, când pleca o Salvare către oraş, şoferul întreba: „Cine mai merge la Bucureşti?“.
Spitalul Fundeni devine foarte repede unul dintre cele mai importante spitale din România, dacă nu chiar cel mai important. A fost numit „nava amiral a medicinii romaneşti“ şi una dintre realizările cu care regimul comunist se mândrea, imaginea spitalului figurând şi în manualele şcolare din acea vreme.
Dan Setlacec şi-a continuat activitatea de chirurg cardiovascular într-o secţie pe care, după decesul profesorului Hortolomei, survenit în 1961, a condus-o profesorul Voinea Marinescu şi din care mai făceau parte fraţii Marian şi Ludovic Ionescu, Petre Petrilă, Dan Făgărăşanu, Francisc Proinov, George Litarczek (ca şef al anesteziei şi terapiei intensive), Bradu Fotiade, Dacia Litarczek şi Sanda Boiu (pentru partea de explorări func­ţionale). Mai târziu au venit doctorii Daniel Constantinescu (cardiologul echipei) şi Martin Constantinescu (n. r. Martin S. Martin), în echipa chirurgicală.
Odată cu mutarea clinicii de la Colţea a fost mutat şi laboratorul de chirurgie experimentală, care a continuat să funcţioneze la Spitalul Fundeni.
În spital domnea o atmosferă efervescentă, de înaltă ţinută ştiinţifică. Totuşi, relaţiile dintre medici nu erau întotdeauna uşoare, orgoliile se manifestau şi atunci, ca şi în toate timpurile în această profesie (să nu uităm că românii spuneau „invidia medicorum pessima“). Într-un asemenea context, în 1965, Dan Setlacec este mutat de la chirurgie cardiovasculară şi i se încredinţează conducerea secţiei de chirurgie generală.
Această secţie exista încă de la înfiinţarea spitalului şi era condusă de doctorul Dan Gerota, distinsă personalitate a chirurgiei româneşti şi bun prieten, de altfel, cu Dan Setlacec. În acel an, Dan Gerota este promovat şef de secţie la Spitalul Griviţa (în prezent „Sfânta Maria“), iar Dan Setlacec preia o secţie din care mai făceau parte doctorii Mihai Stăncescu, Gheorghe Niculiu, Nicolae Enescu, Nicu Florea Panait, Gheorghe Popa şi Andrei Popovici.
Faptul că, încă din primii ani ai formării profesionale, Dan Setlacec a îmbrăţişat multiple arii ale medicinii şi chirurgiei l-a ajutat să facă faţă cu brio noii provocări. I-a mai oferit, de asemenea, posibilitatea să opereze, aşa cum foarte plastic se exprima cineva – „toată ţara“. Nu întâmplător, ajuns ulterior profesor, Dan Setlacec făcea parte din corpul chirurgilor de elită care operau la Spitalul Elias, spitalul nomenclaturii din perioada comunistă. Selecţia la acest nivel era deosebit de riguroasă şi numai cu adevărat cei mai buni erau selecţionaţi.
În 1973, după decesul profesorului Voinea Marinescu, a devenit profesor şi şef de clinică, poziţie pe care a deţinut-o până în 1987, anul pensionării.
Colectivului pe care l-am menţionat mai sus i s-a alăturat mai târziu doctorul Andrei Milcu (fiul marelui savant Ştefan Milcu), care a emigrat în anii ’80 în Statele Unite.
În 1979 a venit ca asistent stagiar Constantin Popa (devenit ulterior şeful secţiei de chirurgie de la Spitalul „Dimitrie Gerota“). Spre şansa mea, m-am alăturat colectivului profesorului în anul următor: am susţinut concursul de admitere în decembrie 1979 şi mi-am început activitatea la Fundeni în 1980. Timp de peste 10 ani am avut marea şansă să-i fiu alături (după pensionarea din 1987, profesorul a continuat să mai opereze câţiva ani).
Experienţa dobândită de profesorul Setlacec în chirurgia vasculară l-a ajutat să abordeze cu mult succes hipertensiunea portală, atât la adulţi, cât şi la copii. Cunoştinţele de chirurgie toracică i-au permis să se ocupe de chirurgia esofagului şi să folosească abordul toracic pentru leziunile de pol superior gastric. Colaborarea cu radioterapeuţii oncologi i-a permis să acumuleze o mare experienţă în chirurgia cancerului glandei mamare (în 1986 am prezentat, în numele profesorului, peste 1.000 de operaţii pentru cancer de sân la conferinţa dedicată acestei boli desfăşurată la Sinaia). S-a numărat printre pionierii chirurgiei hepatice, împreună cu viitorul profesor Mihai Stăncescu, cele 41 de cazuri de rezecţii hepatice majore comunicate în anii ’70 constituind, la vremea respectivă, cea mai mare experienţă din ţară. A abordat cu mult succes chirurgia pancreasului, rezecţiile pancreatice fiind operaţii pe care le efectua în mod curent. În chirurgia rectului a practicat atât amputaţia, cât şi operaţii cu salvarea sfincterului anal, de tipul rezecţiei de rect cu coborâre endo-anală.
1983, operând la Spitalul FundeniDomeniul în care a strălucit prin excelenţă au fost rezecţiile complexe, în care tumori agresive invadau mai multe organe simultan şi care necesitau operaţii de o spectaculozitate uneori ieşită din comun. Era, probabil, singurul chirurg din România care aborda asemenea leziuni. Modul în care conducea operaţia, plecând întotdeauna de la cunoscut spre necunoscut şi de la simplu spre complex, ne stârnea admiraţia şi ne stimula interesul profesional în cel mai înalt grad.
Deşi majoritatea operaţiilor erau extrem de dificile şi aveau multe momente tensionate, profesorul nu neglija niciodată partea didactică. Explica, întreba, comenta…
Îi plăcea să aibă un dialog cu membrii echipei şi se amuza când primea replici hazlii. Într-o zi, operând un cancer de sân cu doctorul Nicolae Cernăianu (un om cu un deosebit simţ al umorului, pe lângă faptul că era un bun chirurg) a început să-l întrebe: „Ce nerv este acesta?“. „Nu ştiu“, a venit răspunsul. Profesorul s-a amuzat. „Ce pedicul vascular este acesta?“. „Nu ştiu“, a venit din nou răspunsul. Şi tot aşa… La un moment dat, profesorul, intrigat, a spus: „Bine, băi Nae, dar tu nu ştii chiar niciuna dintre aceste structuri anatomice?“. „Nu, domnule profesor“, a răspuns Nicolae Cernăianu „pentru că dacă le-aş învăţa, precis că de câte ori aş crede că e nervul toraco-dorsal ar fi, de fapt, altul, sau în loc de pachetul subscapular ar fi altceva, şi tot aşa… Decât să le încurc, mai bine nu le învăţ deloc“.
Erau genurile de discuţii şi de glume pe care profesorul le gusta foarte mult. Avea simţul umorului şi îmi vine să cred că îl considera o „unealtă didactică“. Îl aprecia în egală măsură şi la colaboratorii săi. Una dintre glumele care i-au plăcut în mod deosebit atunci când i-am spus-o (şi, spre norocul meu, nu o ştia) a fost aceea cu „nu vă omorâţi şeful; faceţi-l ca, prin munca voastră, să se omoare singur“.
În acest fel, chirurgia extrem de dificilă pe care o practica în fiecare zi devenea mai puţin stresantă, lucrurile mergeau mai bine, se crea o senzaţie de echipă şi progresul nostru era mai rapid.
Ne-a lăsat să operăm devreme, pe Costi Popa, pe mine, pe regretatul Dorin Stoica, pe medicii secundari (rezidenţi, cum se spune astăzi) de anul II sau III. Aceasta ne-a inspirat multă încredere şi aşa s-a format şcoala de chirurgie de la Fundeni, care a dat atâţia şefi de secţie şi chirurgi de valoare pentru România.
Ulterior, avea să-mi îndrume paşii în lungul drum către realizarea transplantului de ficat. M-a încurajat în efectuarea primelor operaţii experimentale de transplant hepatic în laboratorul de chirurgie experimentală al spitalului. M-a trimis, împreună cu profesorul Dan Tulbure, la un stagiu de specializare de trei săptămâni în Republica Democrată Germană. I-a scris lui Henri Bismuth (pe care îl cunoscuse în tinereţe) şi l-a rugat să mă primească în clinica lui de la Spitalul Paul Brousse din Paris, unde am petrecut două luni, tot împreună cu Dan Tulbure.
M-a susţinut financiar pentru prima mea plecare în Statele Unite, la Pittsburgh, şi i-a rugat pe doctorii Daniel şi Martin Constantinescu să mă ajute în cursul stagiului meu acolo.
Era un vizionar şi, încă de atunci, îşi dorea introducerea transplantului de ficat în România. În plus, avea o mare admiraţie pentru Thomas Starzl, părintele transplantului hepatic, care făcea parte din aceeaşi categorie de chirurgi temerari care abordau domenii noi şi efectuau operaţii de o foarte mare complexitate. Profesorul a fost ani de zile preşedintele filialei Bucureşti a Societăţii Române de Chirurgie, poziţie din care a condus lucrările acestei distinse asociaţii. Lucrările se ţineau de două ori pe lună la Spitalul Colţea, în amfiteatrul în care funcţionase Societatea de la începuturile ei.
Era deosebit de exigent în această postură, poate şi pentru că îi succedase profesorului Ion Juvara, care era la fel de strict. Nu orice lucrare era primită pentru a fi prezentată la Societate. Criticile erau uneori deosebit de acide şi rareori se făceau comentarii de complezenţă. Dar discuţiile care urmau după fiecare lucrare erau un filtru de exigenţă fără de care rezultatele comunicate nu ar fi fost validate. O lucrare şi, implicit, rezultatele prezentate, deveneau cu adevărat acceptate numai după ce erau discutate în Societatea de Chirurgie. Lucrările care treceau cu bine prin filtrul de exigenţă al acesteia urmau să fie publicate în Revista Chirurgia, ceea ce, la vremea respectivă, constituia suprema consacrare.
Profesorul nu era un mare amator de călătorii în străinătate. Nici pentru congrese chirurgicale şi nici pentru vacanţe. În materie de congrese, fusese la un congres la Praga şi altul la Atena, prin anii ’60. După care nu s-a mai dus. În condiţiile crizei economice care, după 1980, se făcea din ce în ce mai mult simţită, cred că i se părea chiar deplasat. Aşa încât a refuzat toate ofertele care i s-au făcut. Ura drumurile lungi şi, mai ales, drumurile cu avionul. Îmi spunea de multe ori că i se pare de neconceput să care bagaje prin aeroporturi şi să suporte toate servituţile unui drum foarte lung.
Vacanţele şi le făcea la mănăstiri, unde se simţea extra­ordinar datorită peisajului, dar şi condiţiilor deosebite. Profesorului îi plăcea să mănânce bine şi acolo avea parte din plin de ceea ce îşi dorea. Aprecia foarte mult atmosfera de linişte şi reculegere de la mănăstiri. Îi cunoştea pe toţi înalţii prelaţi ai României din acea vreme, iar pe unii dintre ei îi şi operase.
Odată cu trecerea anilor a început să-l marcheze degradarea generală a ţării din deceniul ’80–’90 al secolului trecut. După 1985, mai ales, când situaţia era din ce în ce mai proastă, chiar dramatică, profesorul devenea tot mai dezămăgit. Într-o iarnă l-am însoţit la magazinul Bucur Obor, de unde şi-a cumpărat un sac de dormit. Era atât de frig în apartamentul lui din Piaţa Amzei, încât nu mai putea folosi dormitorul şi dormea pe jos în bucătărie, cu aragazul aprins, în sacul de dormit pe care îl cumpărase.
A aşteptat vârsta pensionării aproape ca pe o izbăvire. Nu s-a putut pensiona în 1986, deoarece împlinea cei 65 de ani după începerea anului universitar. În 1987 însă, a rămas ferm în decizia de a se pensiona, în ciuda rugăminţilor care veneau din toate părţile ca să mai rămână în activitate.
A predat ştafeta profesorului Mihai Stăncescu şi a continuat să mai vină câţiva ani la clinică, în calitate de profesor consultant, operând foarte selectiv şi din ce în ce mai rar.
A pus însă multă pasiune în cărţile pe care le-a scris după pensionare, în mod special în cele două volume de istorie a medicinii intitulate „Medicina românească – medicină europeană“ şi în volumul intitulat „Chirurgul şi lumea sa“. Dacă în cele două volume de istorie a medicinii a vrut să arate lumii întregi şi generaţiilor tinere că medicina românească are o tradiţie adevărată, bazată pe muncă şi valoare şi că a fost de la început integrată în marea medicină europeană, în ultima sa carte „Chirurgul“ a vrut să redea psihologia aceluia care, cu bisturiul în mână, se lupta în fiecare zi cu moartea. Se lupta având îndoieli, frământări, nelinişti şi angoase. Se lupta căutând să nu se lase îmbătat de succese şi nici doborât de eşecuri. Se lupta cu profesionalism şi dăruire, căutând mereu perfecţiunea chirurgicală şi rămânând om în acelaşi timp.
A fost o carte dedicată celor care au îmbrăţişat această meserie şi şi-au făcut din ea o profesiune de credinţă.
S-a stins din viaţă în vara anului 2009, însoţit de regrete unanime, cu sentimentul datoriei împlinite faţă de şcoala românească de medicină şi chirurgie, în cadrul căreia s-a format, pe care a cinstit-o prin tot ceea ce a făcut şi căreia i-a lăsat moştenire o clinică puternică.
Moştenirea profesorului Dan Setlacec nu este numai una profesională, deşi el pe aceasta şi-a dorit-o cel mai mult. Este însă şi una de ordin moral. Profesorul a fost un om cu o vastă cultură. Din lecturile sale şi din experienţa trăită a extras o anumită filosofie de viaţă. Mesajul pe care l-a transmis permanent şi după care ne călăuzim şi astăzi este unul în care etaloanele valoare, muncă neobosită, cinste şi corectitudine constituie pilonii principali. Forţa cu care a transmis acest mesaj venea în primul rând din personalitatea lui uriaşă, în care toate elementele menţionate mai sus se îmbinau armonios şi la cel mai înalt nivel.
Fie ca exemplul lui să fie călăuză şi pentru generaţiile viitoare de chirurgie.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC