Terapia cu antibiotice (AB) are un caracter cu totul particular: este
salvatoare de viaţă. Puţine alte tratamente au o însuşire care să confere atât
pacientului, cât şi medicului curant o relaxare psihologică privind evoluţia
unei infecţii. Conceptul de „pacient acoperit cu antibiotice“ creează un scut
mental antiinfecţios, care însă nu elimină, ci induce reacţia
microorganismelor.
Avantajele utilizării antibioticelor rezidă în acţiunea pe care o
exercită asupra majorităţii bolilor infecţioase cunoscute, în sensul vindecării
sau controlului evoluţiei acestora. Riscurile derivă din utilizarea incorectă a
substanţelor antimicrobiene: supune pacienţii riscului apariţiei reacţiilor
toxice, determină selecţia şi proliferarea microorganismelor rezistente şi
multirezistente (MDR), face dificil controlul şi tratamentul noilor infecţii,
determină creşterea considerabilă a costurilor actului medical. La creşterea
rezistenţei microbiene pot contribui mai mulţi factori: întrebuinţarea mult
prea frecventă a agenţilor antimicrobieni, subdozarea, administrarea incorectă
(repartiţia dozelor), prelungirea duratei terapeutice, utilizarea profilactică
a agenţilor antimicrobieni, utilizarea în domeniul veterinar etc.
Renunţarea la dependenţa de antibiotice a
medicului şi la teama de evoluţia letală a infecţiilor bacteriene este unul din
obiectivele principale dacă ne propunem să limităm selectarea de tulpini MDR.
Există opinii care definesc etapa actuală ca „era postantibiotică“, în care
multe din infecţiile cu bacterii obişnuite nu vor mai putea fi tratate cu
antibiotice. Responsabilitatea prevenirii acestui fenomen rezidă în activitatea
fiecărui terapeut care prescrie antibiotice.
Atunci când gravitatea infecţiei sau potenţialele complicaţii impun
începerea terapiei înaintea obţinerii rezultatelor microbiologice, tratamentul
antibiotic poate fi instituit pe criterii epidemiologice, în funcţie de locul
de manifestare al infecţiei, în funcţie de teren şi de probabilitatea ca
infecţia să fie comunitară sau nosocomială.
Antibioticoterapia în urgenţă trebuie să ţină seama de necesitatea de a
furniza pacientului cel mai bun tratament cu maximă rapiditate, adaptat
fiecărei situaţii, de asigurarea/păstrarea bazei de diagnostic, de asigurarea
celui mai bun raport beneficiu/risc pentru pacient, dar şi de prevenirea
instalării rezistenţei microbiene la antibiotice (impactul ecologic asupra
individului şi colectivităţii). Urgenţa poate fi reclamată de situaţiile în
care prognosticul vital este pus sub semnul întrebării (meningite comatoase),
de existenţa şocului infecţios, de starea febrilă la pacientul neutropenic sau
atunci când nu este necesară amânarea terapiei, dat fiind că diagnosticul este
evident, simplu şi rapid (pielonefrita acută). Uneori, antibioticoterapia este
doar unul din elementele de terapie în urgenţă, putând fi necesară şi
asigurarea intervenţiei chirurgicale (peritonită, obstacol urinar sau biliar).
Nu toate urgenţele febrile sunt bacteriene (parazitare, virale, fungice).
După obţinerea rezultatelor microbiologice şi
precizarea etiologiei, terapia se simplifică în funcţie de antibiogramă
(antibioticoterapie ţintită). Este esenţial să fie atins obiectivul principal
(eficacitatea). Reevaluarea tratamentului este întotdeauna necesară după 12–14
ore de terapie iniţială.
Alegerea schemei iniţiale de antibiotice se face după criterii
epidemiologice (germeni frecvenţi şi rezistenţă regională), după terenul
pacientului (contraindicaţii, antibiotic recent, status imun), în funcţie de
afecţiunea actuală, dar şi de antibioticele disponibile şi de politici de
antibioticoterapie. Informaţia minimă necesară unui medic pentru prescrierea de
antibiotice se bazează pe: politica locală de antibioticoterapie; ghidurile locale
şi cele naţionale; informaţiile curente privind rezistenţa bacteriană;
fenotipurile locale circulante.
Politica de antibiotice a fiecărui spital trebuie să fie condusă de o
comisie, care are obiectivul de a dezvolta sisteme şi mijloace de control pentru
a îmbunătăţi utilizarea antimicrobienelor, garantând tratamentul antibiotic cel
mai eficient, sigur şi economic. Această comisie trebuie să fie
multidisciplinară, incluzând acei specialişti care cunosc cel mai bine
problemele specifice ale unităţii şi reprezintă serviciile implicate în
deciziile pe care aceasta le va lua. În mod obligatoriu, comisia va cuprinde un
specialist de boli infecţioase, un epidemiolog, un microbiolog, un farmacist şi
un reprezentant al conducerii spitalului, la care se vor adăuga reprezentanţii
serviciilor medicale, chirurgicale, de terapie intensivă, medicină preventivă.
Pentru a putea aborda în mod corespunzător obiectivele sale, această comisie
trebuie să dispună de informaţii obiective, care să-i permită evaluarea realităţii
în unitatea în care funcţionează. În acest scop, pot fi folosite diverse metode
precum evaluarea directă, incluzând studiile de incidenţă şi prevalenţă, ca de
altfel şi diverse tipuri de controale, sau evaluarea indirectă, constând în
date provenite de la farmacie şi laboratorul de microbiologie.