Reformele
în sănătate au suscitat de fiecare dată discuţii aprinse şi au ameninţat funcţiile
publice ale unor politicieni importanţi din întreaga lume. Un exemplu a fost
reforma iniţiată de Bill Clinton în 1993, imediat după câştigarea alegerilor
prezidenţiale, cu o platformă electorală ce avea în centru chiar stoparea
crizei în sănătate din Statele Unite. Potrivit acestui plan, americanii ar fi
trebuit să aleagă dintre diverse pachete de sănătate, cel minim prevăzând ca
persoanele cu venituri sub un anumit nivel să beneficieze gratuit de un set de
servicii.
Planul
avea 1.342 de pagini şi acoperea asistenţa medicală de urgenţă şi spitalicească,
serviciile de prevenţie, de tip hospice, de sănătate mintală, îngrijirea la
domiciliu, ambulanţele, serviciile dentare, educaţia sanitară, îngrijirea
oftalmologică şi lista continuă, într-o generozitate fără precedent.
Prevederile reformei aveau impact asupra unor aspecte precum legile antitrust,
compensaţiile pentru angajaţi, alegerea medicului, asigurările de sănătate,
malpraxisul, Medicaid, Medicare, prescrierea de medicamente, liber-profesioniştii,
neasiguraţii şi deductibilitatea taxelor.
Grupul
de lucru pentru Reforma Sistemului Naţional de Sănătate a SUA a fost condus nu
de Bill Clinton, ci de prima doamnă, Hillary Clinton. Mult timp, grupul de
lucru a ţinut întâlniri secrete pe tema reformei, şi secrete au fost şi numele
membrilor Grupului, stârnind critici din partea Justiţiei şi a Asociaţiei Medicilor şi Chirurgilor, care a
iniţiat chiar un proces împotriva lui Hillary Clinton pentru lipsă de
transparenţă. Alte acuze au fost acelea că grupul conţinea mai degrabă
teoreticieni şi academicieni, şi nu medici şi oameni de afaceri. Proiectul a
fost considerat de republicani excesiv de birocratic, îngrădind libertatea de
alegere a contribuabililor. În 1994, planul începea să se dovedească a fi un eşec, iar publicul, „ajutat“ şi de emisiunea TV
pamflet „Harry&Louise“, a considerat ca fiind inacceptabilă ideea unei
reforme care îşi asumă întreg sistemul, cu toate aspectele lui. Motivele eşecului:
proiect prea exhaustiv, prea ambiţios, întâlnirile secrete, lipsa de coordonare
între preşedinte şi Congres, publicitatea negativă.
Obama în
corzi
La 1
octombrie anul acesta, va demara Patient Protection and Affordable Care Act
(ACA), cunoscută mai degrabă sub numele de ObamaCare, cea mai importantă
reglementare a sistemului de sănătate după trecerea Medicaid şi Medicare în
1965. La 23 martie 2010, preşedintele Barack Obama semna piesa de rezistenţă a
reformei – fiecare american este obligat să aibă o asigurare de sănătate, în
condiţiile în care 80% din americani au deja asigurări publice sau private
(prin intermediul angajatorilor). Această obligativitate este şi principala
critică la adresa reformei propuse. Scopul programului este de a creşte
calitatea şi accesibilitatea asigurărilor de sănătate, de a reduce procentul
persoanelor neasigurate prin extinderea asigurărilor publice şi private, şi de a
reduce costurile individuale şi guvernamentale cu îngrijirile în sănătate.
De
fapt, ACA extinde Medicaid, programul public destinat familiilor foarte sărace
care nu se califică pentru Medicare (acesta din urmă fiind destinat persoanelor
de peste 65 de ani, celor cu dizabilităţi permanente sau totale şi celor cu
boli renale în faze terminale). Prin ACA, cel mai ieftin pachet de bază costă în
jur de 100 de dolari, costurile variind în funcţie de vârsta asiguratului,
dimensiunea familiei, consumul sau nu de tutun, de venit şi de poziţia
geografică. Succesul reformei, aşa cum îl analizează americanii, se datorează şi
faptului că spre deosebire de predecesorul său, preşedintele Barack Obama a
fost un lider, s-a situat în fruntea reformei şi i-a făcut lobby permanent, dar
nu s-a considerat arhitectul ei, ci i-a lăsat pe experţi să-şi facă treaba. În
plus, a punctat în repetate rânduri importanţa discuţiilor transparente, cu uşile
deschise.
Majoritatea
republicană din Camera Reprezentanţilor refuză însă să aprobe bugetul dacă
intrarea în vigoare a ObamaCare nu va fi amânată cu un an. Din aceste motive,
sistemul public american este blocat în prezent, cele mai multe instituţii
fiind închise. Lupta e departe de a se fi terminat.
Miniştrii
britanici schimbaţi
Health and Social Care Act 2012 este un act al
Parlamentului britanic şi reprezintă cea mai amplă reorganizare a structurii
Sistemului Naţional de Servicii din Marea Britanie (NHS). Planul urmărea
identificarea de fonduri suplimentare pentru sistemul de sănătate, în contextul
îmbătrânirii populaţiei şi creşterii de solicitări pentru servicii de sănătate
gratuite. Legea propunea abolirea trusturilor de îngrijire primară ce
administrau serviciile de asistenţă medicală primară, secundară şi comunitară
de la furnizori şi desfiinţarea Autorităţilor Strategice de Stat, responsabile
pentru implementarea politicilor fiscale. Banii astfel economisiţi ar fi urmat
să fie gestionaţi de grupuri de clinicieni, care, astfel împuterniciţi, i-ar fi
alocat pe principiul competiţiei, pentru găsirea celei mai eficiente oferte de
servicii.
Întrucât
această competiţie era deschisă şi pentru sistemul privat, au existat voci care
au spus că reforma NHS înseamnă de fapt privatizarea NHS. În plus, medicii
britanici au atras atenţia că licitaţiile consumă timp şi efort şi sunt
inutile, atâta timp cât un furnizor local oferă deja servicii de calitate.
Asociaţia Medicală Britanică şi opinia publică s-au opus reformei (campania
„kill the bill“, – ucideţi legea, n.n). Controversele au fost atât de aprinse încât
guvernul Cameron a stopat în 2011 evoluţia reformei pentru câteva luni.
Portdrapelul
reformei a fost secretarul de stat pentru sănătate, Andrew Lansley, criticat în
repetate rânduri pentru inflexibilitate şi pentru stilul de comunicare. A fost
acuzat de conflict de interese din cauza sponsorizării primite din partea unui
furnizor privat de asistenţă medicală, Care UK, anterior demarării reformei.
Legea
reformistă a trecut până la urmă, cu amendamente, şi a primit acordul Regalităţii
la 27 martie 2012. Andrew Lansley a fost însă silit să demisioneze, iar
succesorul său, Jeremy Hunt, nu este nici el prea popular. Orice reformă
importantă are un cost politic consistent.
Guvernul
Ungariei, spart de o reformă a sănătăţii
În
Ungaria, reforma în sănătate începută la 1 ianuarie 2007 a dus la scindarea
guvernului. Reforma fusese propusă în 2006 de Alianţa Democraţilor Liberi
(Szabad Demokraták Szövetsege, SZDSZ), foşti parteneri de coaliţie cu Partidul
Socialist Ungar (MSZP). Deşi votase de două ori în favoarea propunerii, MSZP şi-a
schimbat părerea cu 180 de grade şi s-a aliat opoziţiei, pentru a respinge
legea. Reforma viza managementul fondurilor din asigurările de sănătate,
crearea de centre regionale, pentru a reduce inconsistenţele de la o zonă la
alta privind accesul la servicii medicale, reducerea numărului de paturi pentru
internări acute, creşterea importanţei asistenţei medicale în ambulatoriu şi îngrijirilor
de o zi şi introducerea coplăţii obligatorii (300 forinţi, adică un euro pentru
fiecare vizită la medic şi pentru fiecare zi de spitalizare).
În
martie 2008, guvernul social-liberal, susţinător al reformei, organizează un
referendum pe această temă, iar populaţia votează împotrivă, în principal din
cauza coplăţii.
Prim-ministrul
demite fără consultări ministrul liberal al sănătăţii, Ágnes Horváth, ceea ce a
determinat SZDSZ să-şi retragă trei miniştri din guvern şi să părăsească coaliţia.
Partidul Socialist a rămas singur în guvernul minoritar şi, în mai 2008, a
votat împotriva trecerii legii. Au contribuit şi presiunile din partea
sindicatelor şi Camerei Medicilor din Ungaria (Magyar Orvosi Kamara, MOK), care
s-au opus coplăţii, pentru ca, după anularea ei, să-şi schimbe părerea şi să
ameninţe cu demisia dacă Guvernul nu găseşte resurse financiare pentru a
acoperi pierderile cauzate de rezultatul referendumului. Guvernul a găsit
aceste fonduri.
