Înainte de se prezenta la medic, pacientul
modern îl consultă mai întâi pe „Dr. Google“: caută pe net informaţii despre
medici, instituţii medicale, diagnostic, modalităţi de tratament şi îşi apleacă
urechea la recomandările din tabloide. Statisticile arată că, în ţările cu
indice ridicat de utilizare a internetului, 80% din pacienţi se informează mai
întâi din Wikipedia, apoi în familie,
pe la prieteni şi asociaţii de pacienţi, pe site-uri, bloguri, Youtube sau din ziare. Sfaturile
medicului nu mai sunt acceptate fără rezerve, pacienţii participă activ la
luarea deciziilor medicale, iar sistemele de sănătate înregistrează şi sunt
sensibile la opiniile consumatorilor de servicii medicale, realizând anchete de
opinie şi organizând proceduri de sesizare a malpraxisului, cu scopul de a
îmbunătăţi calitatea serviciilor medicale.
Datorită
revoluţiei în comunicare, medicul modern este expus cu mai multă uşurinţă, prin
ceea ce face şi mai ales prin ceea ce spune, la comparaţii, comentarii sau
reclamaţii. În acelaşi timp, el este mult mai preocupat de propria imagine şi
de propriul renume decât înaintaşii săi, ceea ce îl determină să fie mult mai
prezent în media şi să comunice altfel cu pacientul, cu comunitatea şi cu
concurenţa.
Într-un
studiu britanic (BMJ, 2001), s-au
analizat articolele publicate între 1980 şi 2000 despre medici în trei publicaţii
cu orientări politice diferite: Daily
Telegraph, The Guardian şi Daily Mail. S-a constatat o creştere de
la an la an a numărului de articole publicate, cele negative fiind de două ori
mai numeroase decât cele pozitive. Deşi limbajul folosit a fost cu precădere
negativ, cercetătorii au ajuns la concluzia că ziarele reacţionează mai degrabă
la incidentele cotidiene în care sunt implicaţi medici, la ceea ce formează actualitatea,
decât să conducă o campanie de denigrare a medicilor. Cu toate acestea,
britanicii s-au declarat satisfăcuţi în proporţie de aproape 90% de prestaţia
medicilor lor. În acea perioadă, capul de afiş l-au deţinut articolele despre
medicii HIV pozitivi, abuzurile sexuale la copii şi relatările despre „doctorii
morţii“ (J. Kervokian, H. Shipman) ori despre Sam Ledward, un cetăţean declarat
mort în 1936, trimis la morgă după un accident de motocicletă, care a depăşit
apoi vârsta de 107 ani (în noiembrie 2013).
Într-un
alt studiu (Psychiatric Bulletin,
2003), s-au monitorizat timp de o lună (noiembrie 2000) cotidienele şi
tabloidele de limbă olandeză şi flamandă pentru a se vedea dacă există vreo
diferenţă între articolele cu subiecte de psihiatrie şi cele de medicină
generală. S-au analizat 500 de articole care s-au referit atât la pacienţi, cât
şi la medici, din care 380 au avut ca subiect medicina generală. S-a constatat
că nu există diferenţe de limbaj sau de ton între cele două teme. Articolele
negative despre psihiatrie s-au referit mai ales la pacienţii psihici, ceea ce
arată stigmatizarea acestora în lumea vestică. Ziarele obişnuite au publicat
mai multe articole negative decât pozitive cu subiect medical, în comparaţie cu
tabloidele, unde proporţia ambelor a fost egală.
Pentru
a compensa exagerările şi neadevărurile din „medicina tabloidă“, în mai multe ţări
au apărut site-uri cu informaţii despre medici, instituţii, farmacii, boli,
medicamente şi servicii medicale, editate de autorităţi guvernamentale, case de
asigurări sau asociaţii profesionale. Pe aceste site-uri, pacienţii îşi pot
exprima părerea despre calitatea serviciilor acordate de profesioniştii din sănătate
şi de instituţiile medicale, contribuind astfel la îmbunătăţirea lor.
Pericolul tabloidizării medicilor şi a
medicinii este permanent şi din ce în ce mai greu de controlat. De aceea, se
recomandă personalului medical să participe la traininguri sau să consulte
protocoalele pentru a învăţa cum să se poarte în social media şi cu presa.