În timp ce la Geneva se desfăşura în a doua jumătate a lunii mai a 68-a Adunare generală a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), Sierra Leone şi Guineea înregistrau o creştere a cazurilor noi de Ebola şi cel mai mare număr de cazuri noi în ultima lună, punând la colţ speranţele că succesul din Liberia – fără cazuri noi din 9 mai – ar putea avea un ecou rapid în regiune. Sierra Leone fusese cel mai aproape de performanţa Liberiei cu incidenţa scăzând continuu în precedentele trei săptămâni până la două cazuri pe săptămână. Mai îngrijorător, unul dintre cele opt cazuri noi este o infecţie a unui cadru medical, prima din ultima lună şi jumătate. Mesajul este clar: epidemia nu s-a terminat şi eforturile de control trebuie să continue.
Acesta este prezentul. La Geneva şi, mai larg, în comunitatea profesională a sănătăţii globale, se discută mai mult despre trecut şi despre viitor. O serie de articole apărute în ediţia de final de mai a publicaţiei The Lancet oferă un rezumat util al disfuncţionalităţilor şi evoluţiilor probabile. Discuţia despre trecut este o ruletă la care se aşteaptă cu sufletul la gură să se oprească vina în dreptul cuiva. Comisia de şase membri numită de Naţiunile Unite pentru a investiga răspunsul OMS la pandemie a comunicat concluziile preliminare ale investigaţiei, la începutul lunii mai. Multă ambiguitate – „este încă neclar de ce alertele din perioada mai-iulie 2014 nu au condus la un răspuns eficient“ –, câteva certitudini – o nouă agenţie a Naţiunilor Unite care să se ocupe exclusiv de situaţii de urgenţă iese din discuţie din considerente de timp şi bani.
Soluţia la îndemână pentru a preveni astfel de calamităţi în viitor este echiparea OMS cu capacitatea logistică şi organizaţională de a răspunde unor astfel de situaţii. Până la raportul final rămâne doar să aşteptăm recomandările concrete. Până una-alta, operaţionalizarea schimbărilor de această natură se bazează pe măsuri de management: cineva trebuie să plece, altcineva trebuie să vină. Anticipând sau nu, OMS alesese încă din 2014 un nou director regional pentru Africa (WHO-AFRO), care şi-a preluat funcţia la finalul lui ianuarie 2015. Misiunea nu este simplă: biroul din Brazzaville are de recuperat substanţial la capitolele credibilitate, fiind măcinat ani de-a rândul de suspiciuni privind componenta mai mult politică şi mai puţin tehnică a numirilor şi deciziilor, pierzându‑şi între anii 2011 şi 2014 nouă dintre cei 12 specialişti în urgenţe de sănătate publică.
Cât mai înseamnă azi 100 de milioane?
La Geneva s-a parafat fondul de urgenţă de 100 de milioane de dolari pentru intervenţii în situaţii de urgenţă, care ar trebui să poată susţine un răspuns de până la trei luni din partea OMS în cazul urgenţelor viitoare. Cât înseamnă în termeni reali 100 de milioane de dolari, e mai greu de estimat. Pe de o parte, înseamnă fix cât recomanda un raport anterior care evaluase răspunsul OMS în faţa altei urgenţe globale, anume gripa porcină din anul 2009. Se recomanda atunci constituirea unui fond absolut similar cu ce auzim în aceste zile, în valoare minimă de 100 de milioane de dolari. Iniţiativa s-a pierdut ulterior în adunări generale şi comitete până când nu a mai fost cazul.
Pe de altă parte, estimările disponibile sugerează că Ebola a adus costuri directe de şase miliarde de dolari de la debut şi până în luna martie a acestui an, cu alte 15 miliarde de dolari în costuri indirecte şi planuri de recuperare economică ale Băncii Mondiale pentru Sierra Leone, Guineea şi Liberia, în valoare totală de alte 4,5 miliarde de dolari în următorii ani. Prin comparaţie, întregul buget pe doi ani al OMS este de patru miliarde de dolari (stabil după o scădere de aproximativ 500 de milioane de dolari în 2010–2011, pentru prima dată după creşterea constantă începând cu finalul anilor ’90), cu componenta de supraveghere epidemiologică puţin sub 300 de milioane de dolari. Din acest buget de patru miliarde, doar un sfert vine din contribuţiile naţionale obligatorii, restul sunt contribuţii voluntare din partea guvernelor cu dare de mână şi a donatorilor privaţi.
Desigur, nu poate fi sarcina OMS să asigure întregul răspuns şi recuperarea ţărilor afectate pe deasupra, dar cea mai sumară privire asupra acestor cifre arată disproporţia grosolană între aşteptări şi angajament. Asta ca să nu intrăm deloc în calcule de studio de televiziune precum „plătim acum peste 20 de miliarde de dolari pentru că nu s-au găsit câteva sute de milioane acum câţiva ani“. La întrebări de tipul „ce-ar fi fost dacă?“, va rămâne dificil de răspuns şi cu greu se va putea merge dincolo de asumarea formală a responsabilităţii, atunci când va veni şi aceasta.
Ne rămâne viitorul. Ceea ce este clar pentru acest viitor, aşa cum ni-l construim acum, este că dacă se aşteaptă de la OMS să îşi îndeplinească funcţia de lider global nu doar în guvernanţă, dar şi în operaţiuni, va fi nevoie de mai mult angajament financiar şi politic decât cel de care beneficiază acum.
Toate vieţile sunt egale ca valoare
Pe măsură ce agendele de reformă se umplu şi rapoartele se aranjează în pagină atât pentru guvernele naţionale, cât şi pentru structurile globale precum OMS, se poate uita că reforma în sine costă. Pe de o parte, fortificarea sistemelor naţionale de sănătate costă aproape la fel de mult cât programele în sine şi această estimare este una cel puţin prudentă deoarece ia în calcul doar costul resurselor umane şi al infrastructurii („medici şi beton“), lăsând la o parte costul reglementării proceselor – agenţii, oameni, formare profesională, inspecţii, norme metodologice competenţe, participare publică şi altele – şi al reformării guvernanţei.
Similar, programul de reformă care începe să se distingă pentru OMS şi care va deveni, poate, mai clar în a doua parte a anului, va cuprinde pe lângă un angajament financiar superior din partea statelor membre şi măsuri a căror implementare, va cere şi timp, şi bani. Mecanisme decizionale mai rapide, întărirea rolului birourilor regionale, refacerea strategiei de resurse umane, atragerea celor mai buni profesionişti, mecanisme sustenabile şi eficiente de angajare şi cooperare cu societatea civilă şi sectorul privat. Toate sunt necesare şi vin cu propria notă de plată.
Ca să fim oneşti până la capăt, de semnale de alarmă şi lecţii din trecut s-a săturat mai toată lumea şi ar fi foarte plăcut dacă Ebola ar trece odată ca să ne vedem de treabă, că doar se moare consistent şi de malarie, HIV/SIDA, boli cardiovasculare şi accidente rutiere. Doar nu degeaba scrie mare la intrarea în sediul din Seattle al Fundaţiei Gates „All lives have equal value“ (Toate vieţile sunt egale ca valoare). Putem să ne mai ţinem puţin respiraţia până trece şi criza asta, parcă nu mai durează chiar atât de mult. Să ne rămână în răstimp doar grija de a nu ne sufoca.
