Atunci când
vine vorba de vaccinuri, în special de cel gripal, toată lumea se gândeşte
automat la Institutul Cantacuzino. Prea puţini sunt însă cei care ştiu că
vaccinul gripal produs la Institutul Cantacuzino nu a fost singurul de acest
fel din România. Mai mult, un alt institut bucureştean deţine prioritatea producerii
unui vaccin gripal. Cazul Institutului de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ este
important nu numai pentru cunoaşterea datelor istorice şi stabilirea priorităţilor,
dar şi pentru că producţia de vaccin gripal s-a încheiat recent, în anul 2000,
fără măcar ca subiectul să fie menţionat de presa română. Şi asta în condiţiile
în care producţia de vaccin aducea profit, fără să primească vreo subvenţie de
la Ministerul Sănătăţii. Exemplul este deci un motiv de reflecţie şi pentru
situaţia celuilalt producător de vaccin gripal, „fratele mai mare“, situat în
Splaiul Independenţei.
Vaccinul
gripal a fost iniţiat în România încă din 1954, la Institutul de
Inframicrobiologie condus de acad. Ştefan S. Nicolau, aflăm de la dr. Alexandru Petrescu, angajat al acestei
instituţii timp de aproape jumătate de secol. Secţia în care a activat medicul
astăzi octogenar era pe atunci condusă de dr. Adelina Derevici şi se ocupa de
virusurile respiratorii, în principal de virusul gripal.
Primul
vaccin a fost unul experimental, preparat pe plămân de şoarece, iar aplicarea
sa s-a făcut doar în laborator, la şoareci, între 1954 şi 1956. Vaccinul, administrat
subcutanat, era preparat dintr-o suspensie de plămân de şoarece centrifugată şi
tratată cu formaldehidă, pentru inactivarea virusului.
Experimentul
a fost unul reuşit, dar metodologia avea să fie schimbată în 1956, odată cu
generalizarea izolării virusurilor gripale pe ouă de găină embrionate. Adelina
Derevici s-a inspirat din metoda pusă la punct de Anatoli Smorodinţev, la
Leningrad, în URSS, care realizase un vaccin gripal din lichidul alantoidian de
la ouă infectate cu virus gripal; lichidul ca atare, nepurificat, era
administrat prin pulverizare nazală la om, ca vaccin. Institutul de
Inframicrobiologie din Bucureşti a perfecţionat însă metoda sovietică.
Avantajului de a renunţa la ţesutul animal (plămânul de şoarece din
experimentele anterioare), cercetătorii români i l-au adăugat pe cel al purificării
vaccinului, printr-o metodă simplă, dar foarte ingenioasă. Mai exact, s-au
folosit de proprietatea virusului din lichidul alantoidian al ouălor
embrionate, de aglutinare la suprafaţa hematiilor de pasăre, formând
precipitate. Astfel, ouăle embrionate erau inoculate cu virus gripal, lăsate la
incubat timp de 48 de ore, după care se deschideau fără a fi îngheţate,
proaspete; la deschidere, se rupea membrana alantoidiană, astfel că sângele
embrionului intra în contact cu lichidul alantoidian, fixând astfel virusul pe
hematii. Amestecul de virus cu hematii era apoi pus la frigider, centrifugat şi
purificat, aruncându-se supernatantul. Apoi, virusul era desprins de pe hematii
într-o soluţie de ser fiziologic, din care se obţinea o suspensie de virus
purificat. Astfel, cantitatea de proteine rămase din lichidul alantoidian era
foarte mică, spre deosebire de vaccinul rusesc, care avea reacţii adverse
importante (din cauza conţinutului ridicat de antigene animale). Preparatul
românesc obţinut mai sus, însă, era apoi inactivat cu formaldehidă (1:4.000) şi
prezervat cu mertiolat de sodiu, pentru a nu se suprainfecta bacterian. Vorbim
deci de un vaccin purificat şi inactivat.
Fiecare şarjă de vaccin era controlată
temeinic, prin inocularea în trei treceri succesive pe ou, în care nu trebuia să
apară virus gripal, dublată de însămânţarea pe medii de cultură a vaccinului,
pentru a dovedi absenţa contaminării bacteriene. Inocuitatea vaccinului se
verifica pe cobai, care trebuiau să rămână indemni timp de 12 zile după
inoculare.
Prima şarjă de vaccin administrat populaţiei
– 20.000 de doze – a fost realizată în anul 1957, cu tulpina APR8 (nu exista,
la acea dată, caracterizarea H/N). La început, vaccinul era ambalat în flaconaşe
şi era administrat cu un pulverizator de parfumerie, care, la o presiune de
pompă arunca 0,25 ml, iar două pompări (câte una în fiecare nară) însumau exact
0,5 ml, fără să se însoţească de reacţii secundare. Prima dată, vaccinul s-a
aplicat pe un lot limitat, la o şcoală de ucenici, iar rezultatele au fost
foarte bune. Mai mult, profesorul Nicolau a dus vaccinul la Academia Română,
unde au fost vaccinaţi academicienii.
Odată pusă la punct metodologia de producere
a vaccinului antigripal, producţia propriu-zisă a fost preluată de Institutul
Pasteur din Bucureşti (care aparţinea de Facultatea de Medicină Veterinară), în
vreme ce laboratorul de la Institutul de Inframicrobiologie şi-a păstrat rolul
de laborator de referinţă pentru gripă. Activitatea s-a desfăşurat în perioada
1957–1959, după care colaborarea cu Institutul Pasteur s-a încheiat, iar
producerea vaccinului antigripal s-a făcut la Institutul Cantacuzino, după o
metodologie complet diferită, acolo producându-se vaccinul injectabil.
La doi ani după moartea acad. Ştefan S.
Nicolau, succesorul acestuia, profesorul Nicolae Cajal, decide reluarea producţiei
de vaccin antigripal, în contextul pandemiei din 1968–1969, şi pentru că producţia
Institutului Cantacuzino nu acoperea necesităţile. „Vaccinul nostru era cel puţin
la fel de bun ca cel injectabil, dacă nu chiar mai bun“, spune dr. Alexandru
Petrescu, explicând că acesta prezenta avantajul administrării pe cale nazală şi,
lipsind înţepătura de seringă, erau evitate şi reacţiile locale. Cel mai
important, însă, vaccinul produs de Institutul care acum se numea „Ştefan S.
Nicolau“ crea imunitate la locul administrării, acelaşi cu locul de pătrundere
pe calea naturală a virusului. Pe cale nazală/orală, virusul stimulează cel mai
bogat sistem imunitar – cel intestinal. Ajuns în intestin, virusul inactivat
declanşează producţia de anticorpi locali, tisulari, dar şi serici. De altfel,
grupul de la Institutul de Virusologie a publicat numeroase studii cu rezultate
foarte bune obţinute cu Nivgrip, cum
se numea vaccinul antigripal produs acolo.
Vreme de 30 de ani (până în anul 2000),
Institutul Nicolau a preparat acest vaccin. S-a început cu o producţie de două-trei
mii de doze (în anul 1970), iar după o infuzie de capital (singura!), pe care
Ministerul Sănătăţii a făcut-o în 1976 (nu doar la Institutul Nicolau, ci şi la
Cantacuzino, când s-a anunţat o nouă pandemie), ce a permis achiziţionarea de
aparatură performantă la acel moment, producţia de vaccin a Institutului
Nicolau a crescut la 10.000–20.000 de doze pe an.
După 1980, s-au preparat cantităţi din ce în
ce mai mari de vaccin, iar după 1989, acesta a fost şi comercializat.
Activitatea era una profitabilă. Cele mai mari cantităţi erau cumpărate de
diverse instituţii, Ministerul de Interne fiind de departe cel mai interesat,
apoi unele policlinici, farmacii etc.
„Am continuat să producem vaccinul până în anul
2000“, ajunge doctorul Petrescu la finalul istoriei scrise cu Nivgrip. „Profesorul Cernescu era
director, dar Comisia de seruri şi vaccinuri a MS ne-a impus nişte condiţii pe
care nu le-am putut îndeplini. La vremea aceea eram sărăntoci de tot, fără bani,
fără nimic. (...) Erau acolo de făcut ziduri, de făcut camere. Ar fi costat
miliarde la vremea aceea, că era cu devalorizarea.“
Aşa s-a
încheiat experienţa românească a vaccinului antigripal cu administrare nazală/orală.
Fără vâlvă, fără regrete, decât, poate, din partea unui grup minuscul de cercetători
care şi-au dedicat întreaga viaţă studiului şi cercetării.
