Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

NIVGRIP: vaccinul românesc la care s-a renunţat atât de uşor

Viața Medicală
Dan Dumitru MIHALACHE joi, 21 noiembrie 2013
Viața Medicală
Dr. Aurel F. MARIN joi, 21 noiembrie 2013

Atunci când vine vorba de vaccinuri, în special de cel gripal, toată lumea se gândeşte automat la Institutul Cantacuzino. Prea puţini sunt însă cei care ştiu că vaccinul gripal produs la Institutul Cantacuzino nu a fost singurul de acest fel din România. Mai mult, un alt institut bucureştean deţine prioritatea producerii unui vaccin gripal. Cazul Institutului de Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ este important nu numai pentru cunoaşterea datelor istorice şi stabilirea priorităţilor, dar şi pentru că producţia de vaccin gripal s-a încheiat recent, în anul 2000, fără măcar ca subiectul să fie menţionat de presa română. Şi asta în condiţiile în care producţia de vaccin aducea profit, fără să primească vreo subvenţie de la Ministerul Sănătăţii. Exemplul este deci un motiv de reflecţie şi pentru situaţia celuilalt producător de vaccin gripal, „fratele mai mare“, situat în Splaiul Independenţei.

 

   Vaccinul gripal a fost iniţiat în România încă din 1954, la Institutul de Inframicrobiologie condus de acad. Ştefan S. Nicolau, aflăm de la dr. Alexandru Petrescu, angajat al acestei instituţii timp de aproape jumătate de secol. Secţia în care a activat medicul astăzi octogenar era pe atunci condusă de dr. Adelina Derevici şi se ocupa de virusurile respiratorii, în principal de virusul gripal.
   Primul vaccin a fost unul experimental, preparat pe plămân de şoarece, iar aplicarea sa s-a făcut doar în laborator, la şoareci, între 1954 şi 1956. Vaccinul, administrat subcutanat, era preparat dintr-o suspensie de plămân de şoarece centrifugată şi tratată cu formaldehidă, pentru inactivarea virusului.
   Experimentul a fost unul reuşit, dar metodologia avea să fie schimbată în 1956, odată cu generalizarea izolării virusurilor gripale pe ouă de găină embrionate. Adelina Derevici s-a inspirat din metoda pusă la punct de Anatoli Smorodinţev, la Leningrad, în URSS, care realizase un vaccin gripal din lichidul alantoidian de la ouă infectate cu virus gripal; lichidul ca atare, nepurificat, era administrat prin pulverizare nazală la om, ca vaccin. Institutul de Inframicrobiologie din Bucureşti a perfecţionat însă metoda sovietică. Avantajului de a renunţa la ţesutul animal (plămânul de şoarece din experimentele anterioare), cercetătorii români i l-au adăugat pe cel al purificării vaccinului, printr-o metodă simplă, dar foarte ingenioasă. Mai exact, s-au folosit de proprietatea virusului din lichidul alantoidian al ouălor embrionate, de aglutinare la suprafaţa hematiilor de pasăre, formând precipitate. Astfel, ouăle embrionate erau inoculate cu virus gripal, lăsate la incubat timp de 48 de ore, după care se deschideau fără a fi îngheţate, proaspete; la deschidere, se rupea membrana alantoidiană, astfel că sângele embrionului intra în contact cu lichidul alantoidian, fixând astfel virusul pe hematii. Amestecul de virus cu hematii era apoi pus la frigider, centrifugat şi purificat, aruncându-se supernatantul. Apoi, virusul era desprins de pe hematii într-o soluţie de ser fiziologic, din care se obţinea o suspensie de virus purificat. Astfel, cantitatea de proteine rămase din lichidul alantoidian era foarte mică, spre deosebire de vaccinul rusesc, care avea reacţii adverse importante (din cauza conţinutului ridicat de antigene animale). Preparatul românesc obţinut mai sus, însă, era apoi inactivat cu formaldehidă (1:4.000) şi prezervat cu mertiolat de sodiu, pentru a nu se suprainfecta bacterian. Vorbim deci de un vaccin purificat şi inactivat.
   Fiecare şarjă de vaccin era controlată temeinic, prin inocularea în trei treceri succesive pe ou, în care nu trebuia să apară virus gripal, dublată de însămânţarea pe medii de cultură a vaccinului, pentru a dovedi absenţa contaminării bacteriene. Inocuitatea vaccinului se verifica pe cobai, care trebuiau să rămână indemni timp de 12 zile după inoculare.
   Prima şarjă de vaccin administrat populaţiei – 20.000 de doze – a fost realizată în anul 1957, cu tulpina APR8 (nu exista, la acea dată, caracterizarea H/N). La început, vaccinul era ambalat în flaconaşe şi era administrat cu un pulverizator de parfumerie, care, la o presiune de pompă arunca 0,25 ml, iar două pompări (câte una în fiecare nară) însumau exact 0,5 ml, fără să se însoţească de reacţii secundare. Prima dată, vaccinul s-a aplicat pe un lot limitat, la o şcoală de ucenici, iar rezultatele au fost foarte bune. Mai mult, profesorul Nicolau a dus vaccinul la Academia Română, unde au fost vaccinaţi academicienii.
   Odată pusă la punct metodologia de producere a vaccinului antigripal, producţia propriu-zisă a fost preluată de Institutul Pasteur din Bucureşti (care aparţinea de Facultatea de Medicină Veterinară), în vreme ce laboratorul de la Institutul de Inframicrobiologie şi-a păstrat rolul de laborator de referinţă pentru gripă. Activitatea s-a desfăşurat în perioada 1957–1959, după care colaborarea cu Institutul Pasteur s-a încheiat, iar producerea vaccinului antigripal s-a făcut la Institutul Cantacuzino, după o metodologie complet diferită, acolo producându-se vaccinul injectabil.
   La doi ani după moartea acad. Ştefan S. Nicolau, succesorul acestuia, profesorul Nicolae Cajal, decide reluarea producţiei de vaccin antigripal, în contextul pandemiei din 1968–1969, şi pentru că producţia Institutului Cantacuzino nu acoperea necesităţile. „Vaccinul nostru era cel puţin la fel de bun ca cel injectabil, dacă nu chiar mai bun“, spune dr. Alexandru Petrescu, explicând că acesta prezenta avantajul administrării pe cale nazală şi, lipsind înţepătura de seringă, erau evitate şi reacţiile locale. Cel mai important, însă, vaccinul produs de Institutul care acum se numea „Ştefan S. Nicolau“ crea imunitate la locul administrării, acelaşi cu locul de pătrundere pe calea naturală a virusului. Pe cale nazală/orală, virusul stimulează cel mai bogat sistem imunitar – cel intestinal. Ajuns în intestin, virusul inactivat declanşează producţia de anticorpi locali, tisulari, dar şi serici. De altfel, grupul de la Institutul de Virusologie a publicat numeroase studii cu rezultate foarte bune obţinute cu Nivgrip, cum se numea vaccinul antigripal produs acolo.
   Vreme de 30 de ani (până în anul 2000), Institutul Nicolau a preparat acest vaccin. S-a început cu o producţie de două-trei mii de doze (în anul 1970), iar după o infuzie de capital (singura!), pe care Ministerul Sănătăţii a făcut-o în 1976 (nu doar la Institutul Nicolau, ci şi la Cantacuzino, când s-a anunţat o nouă pandemie), ce a permis achiziţionarea de aparatură performantă la acel moment, producţia de vaccin a Institutului Nicolau a crescut la 10.000–20.000 de doze pe an.
   După 1980, s-au preparat cantităţi din ce în ce mai mari de vaccin, iar după 1989, acesta a fost şi comercializat. Activitatea era una profitabilă. Cele mai mari cantităţi erau cumpărate de diverse instituţii, Ministerul de Interne fiind de departe cel mai interesat, apoi unele policlinici, farmacii etc.
  „Am continuat să producem vaccinul până în anul 2000“, ajunge doctorul Petrescu la finalul istoriei scrise cu Nivgrip. „Profesorul Cernescu era director, dar Comisia de seruri şi vaccinuri a MS ne-a impus nişte condiţii pe care nu le-am putut îndeplini. La vremea aceea eram sărăntoci de tot, fără bani, fără nimic. (...) Erau acolo de făcut ziduri, de făcut camere. Ar fi costat miliarde la vremea aceea, că era cu devalorizarea.“
   Aşa s-a încheiat experienţa românească a vaccinului antigripal cu administrare nazală/orală. Fără vâlvă, fără regrete, decât, poate, din partea unui grup minuscul de cercetători care şi-au dedicat întreaga viaţă studiului şi cercetării.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.