Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

Medicii au pierdut bătălia cu pseudomedicii

Viața Medicală
Dr. Mariana MINEA vineri, 7 februarie 2014
Cu Lucian Mîndruţă, vedetă TV, fost prezentator de ştiri serioase şi de emisiuni mai mult sau mai puţin serioase, actual creative marketing director Mediafax Group, am stat de vorbă pentru a înţelege cum este văzută comunicarea cu medicii de pe baricada jurnalistului apăsat de jugul audienţei zilnice.
Pe ce criterii îşi aleg jurnaliştii, şi mai ales jurnaliştii de televiziune, medicii-colaboratori atunci când îi invită la o emisiune, la un talk-show sau la ştiri, pentru a transmite informaţii medicale?
Media audiovizuală, prin specificul ei, vorbeşte cu un mare număr de oameni, deci numitorul ei comun este destul de jos ca nivel de educaţie şi nivel de înţelegere. Pe de altă parte, aşteptările acestui public, chiar dacă, să zicem, nu este o elită, sunt foarte înalte atât în zona de entertainment, cât şi în cea de informaţii. Şi când spun aşteptări, mă refer în primul rând la forma în care informaţia şi entertainment-ul sunt prezentate. De exemplu, dacă ne referim la ştiri, nimeni nu mai stă să asculte un speech care are cinci minute şi jumătate despre coşurile care apar pe frunte la pubertate. E concurenţă mare în momentul ăsta. Nimeni nu va sta să asculte un mesaj absolut competent al unui medic, dar care este exprimat în limbajul de specialitate greu de înţeles pentru omul obişnuit. Aceştia sunt doi factori pe care un intervievator de televiziune îi ia în calcul atunci când intervievează un medic. De fapt, nu sunt factori, sunt spaime. Spaima cu care mergem noi la un medic este dată de faptul că el va dori cu orice preţ să îşi demonstreze competenţa absolută prin ceea ce spune în faţa noastră şi că va rata absolut orice preocupare legată de inteligibilitatea comunicării. El va fi atât de preocupat să fie doct, încât nu va fi în niciun fel uman, încât nu va părea deloc preocupat de calitatea literară a ceea ce spune. Cel puţin asta se întâmplă cu foarte mulţi dintre medici. Şi când spun asta nu spun că trebuie să fie Ion Creangă, dar trebuie să aibă un mesaj frumos structurat, limbajul să fie pe înţelesul tuturor, să aibă elemente de retorică, nu de tratat medical. Adică comparaţii, metafore, exemple, poveşti. De asemenea, ceea ce nu înţelege medicul, şi asta este cel mai îngrozitor, mai trist şi mai grav lucru în acest moment, este că el se află pe o piaţă concurenţială. Adică locul lui în comunicare nu e stabilit, nu există legi prin care să-i poţi determina pe oameni în acest moment să-l creadă pe medic în detrimentul vraciului sau al zvonului de pe internet. Ne aducem aminte de scandalul cu vaccinul anti-HPV, când medicii s-au codit să susţină vaccinul. În schimb, forţa cea mai mare a comunicării în acel moment a fost cea a internetului, a zvonurilor, a răspândacilor care au făcut o anticampanie astfel încât vaccinarea a fost un eşec. S-au pierdut două-trei milioane de euro în acel moment. Ce-ar trebui să ştie medicii – cred că ar trebui să renunţe odată pentru totdeauna la nasul pe sus, pentru că, în primul rând, nu sunt întotdeauna la altitudinea pe care le-o conferă expertiza lor profesională la nivel global. Îmi pare rău să le spun medicilor, dar sunt jurnalişti care sunt valoroşi global şi sunt medici care sunt lipsiţi de valoare chiar şi local. În momentul acesta există o stare de ură a medicilor faţă de jurnalişti, pentru că de obicei se întâlnesc cu cei mai slabi dintre jurnalişti, care nu prea ştiu mare lucru, pentru că nu au făcut cine ştie ce şcoală, pentru că presa este subfinanţată şi se mai întâmplă să ajungă la ei şi oameni mai puţin pregătiţi. Atunci ei trag concluzii greşite şi ajung în cele din urmă să deteste presa şi să nu mai vrea să vorbească cu ea.
Ei, guess what? Când nu vrei să mai vorbeşti cu presa şi să dai informaţii medicale, altcineva îţi va lua locul. Pentru că subiectul Sănătate este unul absolut obligatoriu în orice jurnal şi în orice produs de entertainment. N-ai cum să faci un program de ştiri sau unul de tip magazine,fără o secţiune despre sănătate. Şi atunci, dacă medicii refuză să vorbească cu presa, tot aşa cum unii refuză să facă politică, situaţia este că ajung să vorbească cu presa ori cei mai slabi medici, ori pur şi simplu impostorii. Şi aici eu nu cred că este vina presei, ci a medicilor, care deja se situează pe o zonă superioară, de elită. Le aduc aminte medicilor că ei sunt în primul rând apostoli ai meseriei lor şi că au făcut un jurământ – jurământul nu este doar să salveze oameni fizic, ci şi psihic. Cred că medicii ar trebui să se preocupe mult mai mult să introducă raţiunea în discursul public, raţiunea medicală, logica ştiinţei, ceea ce nu se prea întâmplă. În acest moment, dacă stăm să ne uităm, medicii au pierdut în bătălia cu popii. În al doilea rând, au pierdut bătălia cu pseudomedicii, bioenergoterapeuţii, cei cu ceaiurile, cu detoxifierea. Toate astea sunt teorii neştiinţifice pe care văd că medicii nu le combat.
Dar să ştiţi că lucrurile s-au mai schimbat, medicii vor să devină vizibili, tocmai pentru a transmite un mesaj corect.
Da, nu trebuie să tacă. Şi se mai întâmplă un lucru: presa îi va cita aşa cum înţelege şi ea. Ei se vor enerva şi vor spune: nu mai vorbesc niciodată cu presa. Incorect. Trebuie să se ducă şi să vorbească din nou, până când presa înţelege. Presa nu e îngrozitor de stupidă, cum ne imaginăm noi. Nu. Pur şi simplu, dacă explici bine, şi asta este şi calitatea ta, presa va înţelege. Totul este ca medicii să înţeleagă că mai au o datorie faţă de ţară. Şi anume, să se întoarcă la limba română atunci când discută meseria lor, la  limba folosită de oamenii obişnuiţi. Nu ne interesează competenţele lor şi regiunea frontooccipitală atunci când vorbim despre un accident. Ne interesează să ştim dacă ăla are capul spart şi dacă mai trăieşte. Comunicarea este un domeniu în sine, nu atât de avansat ca medicina, dar care cere şi el nişte ani de studiu.
Cum se pregătesc, de fapt, emisiunile TV?
Să zicem că avem de făcut un talk-show în seara asta despre moartea unui actor îndrăgit. O moarte controversată. Acest talk-show al nostru se bate cu un film de acţiune, cu o emisiune în care Bianca Drăguşanu se răzgândeşte în privinţa divorţului şi cu o a treia emisiune pe Discovery în care rechinii înoată foarte repede şi îl mănâncă pe unul. Şi aşa mai departe până la 100 de canale. Când îmi fac socoteala să chem pe cineva la o emisiune, eu nu mă gândesc dacă va livra competenţa esenţială şi sensul vieţii, ci dacă va fi simpatic, va putea să râdă, să fie serios când va fi cazul, dacă va putea să joace puţin, dacă limbajul lui va fi suficient de puternic, de apăsat, dacă va avea mimică, dacă va avea analogii puternice şi simpatice. Eu mă uit la calitatea omului nu de a-mi proiecta performanţa lui în medicină, ci de a-mi livra performanţă în comunicarea medicinii, care este cu totul şi cu totul altceva. Marii oratori nu sunt oameni care ştiu foarte bine un domeniu şi apoi îţi explică din domeniul ăla astfel încât tu să nu-nţelegi nimic. Sunt cei care vorbesc astfel încât tu să rămâi blocat şi să nu poţi schimba canalul. Or, când invit un medic mă uit la aceste abilităţi: este capabil să vorbească cu mai mult de trei cuvinte pe secundă, adică ritmul unui prezentator? Atunci când o face, spune lucruri interesante sau se pierde în detalii? Are fugă de idei sau este concentrat? Poate să vorbească la subiect sau este un egolatru care îşi mai aduce aminte câte realizări a avut el şi câte operaţii a făcut luna trecută cu mare succes? Toate lucrurile trebuie luate în calcul, pentru că eu sunt obligat să fac o emisiune la care oamenii să se uite cu plăcere şi să înţeleagă ceva. Or, dacă doctorii, şi nu numai ei, şi profesorii, nu înţeleg asta, dacă vin acolo plini de morgă şi pufnesc supăraţi „Păi da’ nu m-ai lăsat să spun că leucocitele au o reacţie negativă pe acest medicament“, totul s-a terminat. Comunicarea s-a rupt. Ei vin acolo pentru că sunt faţa ştiinţei şi trebuie să explice ştiinţa asta foarte simplu poporului.
O întrebare care poate părea naivă: cum ar putea medicii să se promoveze, să ajungă în vizorul presei, în sensul bun?
Nu e naivă, este adevărată. Mai există un principiu care funcţionează atunci când inviţi pe cineva la întrebări: se numeşteprincipiul celebrităţii – eşti celebru, lumea ştie de tine, stă să vadă ce mai ai de spus. Nu te cunoaşte? Trece mai departe. Oamenii cred că treaba asta cu celebritatea este un fel de „voodoo“ sau ceva pe care trebuie să-l hulim. Nu. Este exact ca atunci când te întâlneşti pe stradă cu cineva pe care îl cunoşti şi te opreşti să schimbi două vorbe cu el, pe când dacă te întâlneşti cu un necunoscut, treci mai departe, că nu ştii cine e. Deci medicii, dacă doresc să devină persoane publice – şi eu îi încurajez cât se poate de tare în sensul ăsta, ar fi nevoie de mulţi medici de bună calitate intelectuală, civică şi morală –, deci medicii nu trebuie să stea să aştepte să devină singuri persoane publice. Nu se va întâmpla aşa. Dacă vor să ajungă în presă, sunt câţiva paşi pe care eu i-aş face: 1. să-şi facă un blog. 2. să scrie pe blog în fiecare zi; dar în fiecare zi. 3. postările să fie interesante şi să poată fi înţelese de toată lumea. Să nu aibă mai mult de 20 de rânduri, reguli simple care ţin de redactarea unui text. 4. să-şi facă un cont de Facebook. Pe contul de Facebook, să-şi facă şi un cont deTwitter prin care să poată comunica. Şi să înceapă să posteze – două postări pe Facebook pe zi şi una pe Twitter sau invers. Acolo să scrie lucruri uşor de înţeles. Dacă se poate, să-şi facă o pagină personală sau o pagină pentru o afecţiune la care ei se pricep. Dacă eşti gastroenterolog, să zicem că faci o pagină de colici biliare, facebook.com/colicibiliare, unde eşti administrator şi pe care în fiecare zi dai câte un sfat şi anunţi ce s-a mai descoperit în lume pe subiect. Durează, desigur. La un moment dat, vei încerca să atragi atenţia asupra acestor pagini, când ele au deja două sau trei luni şi o anumită frecvenţă a postărilor, deci îţi e clar că poţi să faci treaba asta şi te poţi ţine de ea. Încerci să atragi atenţia jurnaliştilor. Pentru că şi ei sunt pe Facebook. În primul rând, le ceri prietenia sau le dai follow. După care, pui la ei pe wall una dintre postările tale care crezi tu că e mai interesantă. Sau intri pe pagina de comentarii pe site-urile de sănătate şi postezi acolo linkurile la articolele tale. Chestia asta n-am inventat-o eu şi n-a inventat-o nimeni. Înseamnă pur şi simplu să te bagi în seamă online. La un moment dat, dacă vei fi suficient de interesant şi textele acelea sunt interesante pentru cineva, dacă aduc informaţie relevantă pentru cineva, vei fi chemat la un interviu. Şi un lucru de care trebuie să ţii seama tu, ca intervievat, este „Oare omul acesta care m-a invitat aici şi şi-a pierdut o jumătate de oră cu mine, oare el are despre ce să scrie interesant în afară de prezenţa mea extraordinară?

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.