Sunt în presă, sub o formă sau alta, din
1996. La început au fost articole scrise ca elev, unele de ficţiune sau semificţiune.
Apoi, în facultate, a urmat „presa de specialitate“. Cărţi, postere la
congrese, vulgarizare de informaţie medicală. De la întoarcerea în România, în
2008, sunt implicat într-un fel sau altul în ceea ce americanii au numit corect „punditry“. Cuvântul, intraductibil
altfel decât în forma lui indirectă („ideolog“), vine din sanscrită. Un pandit, în comunităţile hindi, e de
obicei bătrânul satului, învăţatul, înţeleptul. Un fel de staroste de pe la
noi. Modernitatea a furat mult din harul unei atare poziţii, înlocuită astăzi
de oameni ca mine, mai tineri sau bătrâni nu importă, dar cu oarecare competenţă
în diverse subiecte care – ca să folosim limba lemnoasă a mass-media – sunt „de
interes public“. E o oportunitate extraordinară dacă ştii să călăreşti valul
iniţial al celor cinci minute de celebritate aparentă pe care ţi-l dă expunerea
unei audienţe altfel imposibil de obţinut. Gândiţi-vă: majoritatea dintre noi
nu vor vorbi niciodată decât în faţa câtorva zeci de oameni. Alţii, care predau
sau ţin prelegeri, poate vor vorbi, cumulat de-a lungul carierei, câtorva mii
de oameni. În cele câteva minute cât eşti la televizor ai, la capătul celălalt,
sute de mii de oameni. E ca şi cum ai fi un star rock&roll, doar că mulţimea
e ascunsă, dincolo de ochiul negru, misterios, al camerei de filmat.
Ţi-ai spune că responsabilitatea unui astfel
de moment e imensă şi probabil ai avea dreptate. Pe de altă parte, paradoxul
studioului de ştiri face ca tu de fapt să vorbeşti cu un moderator, eventual alţi
colegi de platou, fără să percepi, cumva, peisajul gigant din spatele
terminalelor. Creierul tău intuieşte asta. Oamenii în faţa camerelor de luat
vederi se transformă. Se spune că nu doar vinul spune adevărul, ci şi ochiul
magic al studioului. Gura se dezleagă, psihologia pundit-ului e influenţabilă mai ales în zone unde subiectul de
dezbatere însuşi pretează la polarizarea opiniei. Cert e că majoritatea dintre
noi avem păreri despre aproape orice, de la astrofizică la agronomie. Putem
emite judecăţi de valoare. Unele dintre ele pot fi chiar pertinente prin
apartenenţa lor la o logică elementară care nu-şi pierde valoarea, are caracter
universal. Dar semitonul social vine când un jurnalist emite opinii despre
psihologie, spre exemplu, sau medicină, sau – cum mi s-a întâmplat de câteva
ori – un medic emite opinii despre lucruri asupra cărora nu e neapărat chemat să
vorbească din ipostaza de expert.
Da! Admit că, în anii de când fac asta, sunt
cel puţin câteva momente când m-am fript. E o experienţă asupra căreia nu ai
altă şcoală de învăţare decât experienţa directă, admiţând că ţi-ai asumat un
drum care presupune domeniul public. Unele incidente au fost minore. Altele au
generat dispută şi chiar scandal. Pe undeva e inevitabil. Când am spus că înţărcatul
unui copil alăptat la sân ar fi bine să înceapă odată cu apariţia dentiţiei,
diverse ONG-uri mi-au sărit în cap, ba chiar m-au ameninţat cu o plângere la
Colegiul Medicilor. Că mi-am permis, ca psihiatru, să vorbesc de lucruri despre
care mai bine ar fi vorbit un pediatru. Mi-am făcut reproşuri în privat. Dar am
combătut totuşi o astfel de propoziţie în public, căci, am descoperit, uşurat
dar în acelaşi timp frustrat, că poziţii de expertiză extreme (vezi recomandările
OMS spre exemplu) sunt uneori construite pe nisipuri mişcătoare.
În dezbaterea cu pricina, de exemplu, OMS
recomanda continuarea alăptării până la 2 ani şi chiar mai mult, dar pe studii
epidemiologice făcute în Brazilia sau Ghana (unde formule de lapte sunt greu
sau deloc accesibile). Am avut dreptate şi n-am avut dreptate în acelaşi timp. Şi,
ca să fim corecţi, psihiatrii rareori se ocupă de înţărcatul copiilor (doar când
mama are o suferinţă psihiatrică, spre exemplu). Critica ONG-urilor era adecvată,
poziţia unor organizaţii reputate în privinţa unui astfel de subiect trimitea
totuşi la o autoritate care, în cazul acesta, stătea pe gheaţă subţire. Mi-am
promis totuşi atunci că, public, mă voi abţine de la asocierea profesiei mele
(de psihiatru) cu opinii non-psihiatrice. Astfel, astăzi, vorbesc şi despre
alte lucruri, dar sub menţiunea, cvasiinvariabilă, că vorbesc ca „simplu cetăţean“.
Evident, oamenii vor vedea tot ce vor ei să
vadă. Chiar dacă omul vorbeşte ca om, pentru ei e tot „domnul doctor“. Mă întreb
dacă ar trebui să fiu mai conservator, mai reţinut, mai retras. Şi de fiecare
dată când îmi spun „Da, ar trebui să faci asta“, îmi aduc aminte de vorbele
uneori atribuite lui Voltaire, alteori lui Roosevelt: „Odată cu puterea mare
vine şi o mare responsabilitate“. Astfel că îmi repudiez conservatorismul. Să
fii medic presupune o formaţie de elită intelectuală oriunde am fi.
Responsabilitatea noastră e să fim formatori de sănătate în comunităţile
noastre. Este opţiunea fiecăruia dacă în faţa ignoranţei şi-a isteriei vom întoarce
spatele rămânând în turnurile noastre de fildeş sau ne vom implica în „viaţa
cetăţii“. Ideologii, oameni uneori naivi cu păreri puternice, ocupă un spaţiu lăsat
liber de cineva care-ar fi putut aduce informaţia corectă, dar n-o face prin
tradiţie şi obscurantism.
Ironia
face că, după „scandalul laptelui“ cum a fost el numit, relaţia dintre mine şi
ONG-ul respectiv să rămână strânsă. Am şi colaborat excelent, la câteva luni
după aceea, într-un alt scandal, privind abuzul fizic şi emoţional la o şcoală
din Bucureşti. Şi azi mă gândesc dacă ar fi meritat să fie un pediatru în discuţia
respectivă. Probabil că da. Dar asta nu e neapărat o problemă a mea, ca speaker public, ci, în cazul de faţă, a
pediatriei româneşti.
