Newsflash
Dosar

Ce venituri au medicii din România

de Dan Dumitru MIHALACHE - iul. 5 2013
Ce venituri au medicii din România
    Sunt convins că peste tot în lume, decidenţii din sistemele de sănătate urmăresc optimizarea raportului cost-beneficiu în serviciile medicale. Şi mă refer aici la doi actori importanţi, care iau decizii şi acţionează în numele şi în interesul pacienţilor. Cel puţin la nivel teoretic. Unul ar fi Ministerul Sănătăţii (MS), iar celălalt, corpul medical. Fiecare cu obiectivele sale specifice. Pe de-o parte, limitarea constrângerilor bugetare (în cazul MS), iar pe de alta, în cazul medicilor, creşterea veniturilor proprii, a prestigiului profesional şi altele. Un echilibru optim al acestei pieţe, a serviciilor medicale, nu poate fi atins decât prin reglementări specifice clare şi bazate pe realitate.
    Un curent relativ recent în arhitectura sistemelor de sănătate, în ceea ce priveşte salarizarea personalului medical, îl reprezintă plata în funcţie de performanţă. Este un concept destul de discutat la nivel internaţional, către care, nu de mult timp, s-au orientat şi specialiştii Ministerului Sănătăţii. Este el un obiectiv realist pentru România în acest moment?

Dezechilibrele din sistemul public

    „Eu sunt medic legist şi am venituri care trezesc invidie“, spune prof. dr. Vasile Astărăstoae, rector al UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi, preşedintele Colegiului Medicilor din România (CMR) şi director al Institutului de Medicină Legală din Iaşi. „Noi avem o altă salarizare. Medicina legală şi anatomia patologică, sunt două specialităţi cu statut special, care beneficiază de o salarizare dublă faţă de altele“. De această dublare beneficiază atât medicii specialişti, primari, cât şi rezidenţii; dr. Clara Matei, preşedinta Asociaţiei Medicilor Rezidenţi, spune însă că doar cinci rezidenţi pe an se pregătesc pentru această specialitate. „Dacă mă refer strict la activitatea de medicină legală, câştig 2.600 de lei pe lună, plus comisia de avizare. Apoi, mai încasez în jur de 3.000 de lei pe lună din activitatea medicală. Dar sunt şi profesor universitar, sunt rector, mai am şi indemnizaţie ca preşedinte al CMR (400 de euro pe lună). Deci, eu trec peste medie. Cu venituri aşa ca ale mele sunt cam 3% din medici în toată ţara“, spune profesorul Astărăstoae. De altfel, el spune că ceea ce câştigă din reţeaua MS înseamnă cam 25% din totalul veniturilor sale. Veniturile din învăţământ şi din cercetare constituie „grosul“. Şi asta, în condiţiile în care lucrează în medicina legală, unde venitul este dublu.
    Restul cadrelor didactice au dreptul la jumătate de normă, raportat la norma de bază. Aceştia pot câştiga din activitatea didactică, de cercetare, conferinţe, cursuri de pregătire profesională pe care le organizează, de educaţie medicală continuă etc. „Activitatea didactică le aduce grosul veniturilor, nu cea din sistemul de sănătate, deşi ei lucrează mai mult în sistemul de sănătate“, mai spune preşedintele CMR.
    Florin Chirculescu, şeful secţiei de Chirurgie toracică din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, spune că el, într-o lună în care face şi opt gărzi, ia „în mână“ 3.900 de lei. Are 53 de ani şi este în sistem de 28 de ani. „Dacă nu aş avea acele opt gărzi, ar fi de-a dreptul sinistru, aş lua în jur de 2.400–2.500 de lei pe lună“, spune acesta.
    Ce se „întâmplă“ în ambulatoriile de specialitate am aflat de la dr. Cosmin Alexandrescu, preşedintele Asociaţiei Profesionale a Medicilor de Ambulatoriu, care spune că majoritatea medicilor au propriul lor cabinet – CMI – unde realizează venituri în jur de 5.000–10.000 de lei pe lună, în funcţie de specialitate. Aceste venituri acoperă costurile cu personalul, utilităţile, chiriile, service-ul la aparate, consumabilele etc., venitul brut (din care se scad impozitele şi taxele aferente) al titularului de cabinet rămânând undeva între 2.000 şi 3.000 de lei pe lună.
    Pentru această categorie de medici, anul trecut, CMR a făcut o evaluare la nivel naţional, pe chestionare, privind salariile şi, respectiv, veniturile medicilor. Preşedintele acestui for spune că, în ce priveşte salariile medicilor specialişti, de exemplu, a reieşit că media ar fi undeva la 490 de euro pe lună, iar în cazul medicilor primari, în jur de 700 de euro pe lună. Dacă e să ne referim la venituri, acesta spune că ele sunt cam cu 100 de euro mai mari.
    Mai există o categorie de medici – cadre didactice – care, potrivit prof. dr. Ioan Lascăr, şeful Clinicii de Chirurgie plastică din cadrul Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, pe lângă salariul aferent funcţiei didactice – media fiind de 1.900 de lei pe lună – dacă au şi integrare clinică, mai obţin un venit mediu lunar cuprins între 1.500 de lei (medicii specialişti) şi 1.800 de lei (medicii primari).
    În ce priveşte sursele suplimentare de venit ale acestora, ele diferă de la specialitate la specialitate; unele specialităţi sunt privatizabile, altele mai puţin. Cele privatizabile creează posibilitatea medicilor din sistemul public, de exemplu, să-şi completeze veniturile prin diverse colaborări, în privat, pe domeniile lor de expertiză. „Ponderea acestor venituri s-ar cifra undeva la 30% din totalul veniturilor unui astfel de medic“, spune dr. Cosmin Alexandrescu.
    „Specialitatea mea nu este privatizabilă“, spune dr. Florin Chirculescu: „chirurgia cardiovasculară este extrem de greu privatizabilă, la fel şi neurochirurgia“. Acesta este şi motivul pentru care, spune el, medicii din aceste specialităţi nu pot apela la asemenea metode de rotunjire a veniturilor: „cel mult, ar putea avea o activitate de policlinică, de tip ambulatoriu, într-un serviciu privat, însă în momentul de faţă lumea încă vine la stat şi nu prea ajunge în privat – în privat costurile sunt foarte mari“.
    În ceea ce priveşte veniturile medicilor rezidenţi, dr. Clara Matei spune că ele pornesc undeva de la 700–800 de lei pe lună şi cresc cam cu 100 de lei după fiecare an parcurs. De asemenea, în funcţie de specializare, mai pot exista şi anumite sporuri: medicii rezidenţi de medicină de urgenţă primesc un spor de 100%, dar „sunt puţini rezidenţii la medicina de urgenţă“, cei de la ATI şi de pe chirurgie au un spor de 15%, cei de la boli infecţioase, 50%, cei de la medicina legală şi anatomie patologică, aşa cum spuneam mai sus, 100%, cu precizarea că, potrivit dr. Clara Matei, la nivelul întregii ţări, pentru aceste specialităţi nu sunt mai mult de cinci medici rezidenţi pe an. Surse suplimentare de venit nu pot avea medicii rezidenţi pentru că „dreptul de liberă practică pe specializarea obţinută în urma examenului de rezidenţiat se obţine doar după terminarea rezidenţiatului“, spune dr. Clara Matei.

Banii din mediul privat

    În mediul privat, din punctul de vedere al nivelului veniturilor medicilor, situaţia este puţin diferită. Aici, veniturile personalului medical au două componente: salariul de bază, conform contractului de muncă, la care se adaugă un comision din contravaloarea serviciilor prestate de medic. În reţeaua MedLife, de exemplu, potrivit doctorului Nicolae Marcu, director executiv în cadrul acestei companii, pentru medicii angajaţi, veniturile încep de undeva de la 2.000 de lei şi ajung până la 6.000–7.000 de euro.
    Cei mai proaspeţi specialişti, spune acesta, începători în meserie, au şi cele mai mici venituri (2.000 de lei), dar la acestea, pentru cei care au peste un an vechime şi confirmă în activitate, li se mai adaugă anumite beneficii, care constau în participarea, o dată pe an, la un curs de perfecţionare, de exemplu.
    Apoi, cei din specialităţile care cuprind şi zone de mici intervenţii, cum ar fi „oftalmologia, poate ORL-ul, ginecologia“, au o salarizare superioară. Mai ales atunci când au un program combinat – două zile de cabinet, trei de spital, de exemplu – veniturile variază în funcţie de actul chirurgical pe care îl finalizează. Dr. Marcu spune că la o intervenţie, să zicem, de 2.000 de lei, între 400 şi 600 de lei, „bani în mână“, merg către salarizare. În principiu, spune acesta, pe zona de spital se cam păstrează un echilibru: aproximativ o treime din încasări merg către salarizare (medic, asistentă), a doua treime pe consumabile directe în sală, iar restul reprezintă venituri ale spitalului, care acoperă costurile indirecte şi altele. Pentru un ginecolog, de exemplu, veniturile suplimentare pot avea o pondere în total venit de până la 75%. Pentru un urolog, care are mai puţine intervenţii pe spital, ponderea ar fi undeva la 25%. Aşa se face că, toate aceste venituri însumate, ajung, pentru anumiţi medici, la acele sume pe care le amintea dr. Marcu, de 6.000–7.000 de euro pe lună.
    Tot aici, mai există şi o categorie specială de medici, cea a „medicilor de elită, cu nume mari în piaţă, care reprezintă ei înşişi o sursă de atracţie pentru pacienţi“. Aceştia, spune directorul de la MedLife, pot ajunge şi la venituri de 10.000–15.000 de euro pe lună.
    Apoi, dacă în cazul medicilor din sistemul public de sănătate, studiile clinice reprezintă o sursă considerabilă de venituri, dr. Marcu spune că „şi la noi sunt suficiente studii clinice, multe pe imagistică şi pe laborator“. Dacă la laborator nu există un racord în funcţie de salarizare, la imagistică veniturile aferente investigaţiilor – RMN sau CT – incluse în studiu se pot chiar şi dubla. „Acesta este un fenomen care merită urmărit, pentru că, în mod cert, în următoarea etapă, pentru studii clinice, se va intra şi în medicina privată“, spune dr. Nicolae Marcu.
    O altă sursă suplimentară de venit, pe care doctorul Marcu ne-a dezvăluit-o, o reprezintă implicarea personalului medical angajat în activitatea de management a clinicii. Pentru această activitate, ei îşi mai pot adăuga la venituri încă circa 10–15% din salariu: „se creează o competiţie între clinici, fiecare clinică având un astfel de coordonator medical care să se ocupe de activităţi precum realizarea discuţiilor interdisciplinare, punerea la punct a unor fluxuri, să se alăture managerului clinicii în realizarea bugetului etc.“.
    Cam la fel stau lucrurile şi în clinica privată, cu profil de imagistică, a doctorului Cosmin Alexandrescu, unde, potrivit acestuia, media veniturilor variază de la 3.000 de lei (pentru un medic specialist începător) la 6.500 pentru un medic specialist dar cu vechime mare (pe care îl are angajat), dar care „încă nu şi-a dat primariatul, deşi are toate competenţele necesare“, ajungând până la 12.000 de lei pentru el însuşi, medic primar şi proprietar al clinicii.

Nisipuri mişcătoare, la medicii dentişti

    Pentru a avea o imagine şi asupra veniturilor medicilor dentişti, am stat de vorbă cu dr. Alexandru Brezoescu, preşedintele Colegiului Medicilor Dentişti din Bucureşti (CMDB) şi al Asociaţiei Medicilor Stomatologi din Municipiul Bucureşti (AMSMB).
    Întrucât peste 90% din această activitate este privatizată, singurii medici dentişti care sunt salarizaţi în sistem sunt medicii şcolari şi cei cu activitate didactică. Astfel, potrivit dr. Brezoescu, un medic dentist care lucrează în şcoli, cu o vechime de până la cinci ani are au un salariu în jur de 1.175 de lei pe lună. Un medic cu o vechime între 10 şi 15 ani are aproximativ 1.500 de lei, specialistul are circa 2.000 de lei, iar medicii primari au salarii de 2.100–2.400 de lei.
    Veniturile din privat nu le-am putut afla de la preşedintele CMDB, întrucât, spune acesta, fiecare medic obţine venituri în funcţie de cât lucrează, câţi pacienţi are, ce formă de organizare are etc.
    De când Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) a redus fondurile destinate acestui domeniu, cei mai defavorizaţi au fost medicii din privat, pentru că doar ei aveau posibilitatea să încheie contract cu Casa. Astfel, „dacă un cabinet primea 1.000–1.500 de lei pe lună, în funcţie de încadrarea medicului din respectivul cabinet, din martie anul acesta suma alocată a ajuns o bătaie de joc, 300 de lei, iar din aprilie s-a tăiat de tot“. Această anulare a sumelor pe care Casa le vira cabinetelor s-a suprapus cu fenomenul de sărăcire a populaţiei, ceea ce a făcut ca tot mai puţini pacienţi să ajungă la cabinet pentru lucrări ample, ei preferând intervenţiile mai mici, atât cât le permite buzunarul.
    „Aceste două fenomene au dus la scăderea veniturilor medicului, concomitent cu creşterea costurilor cabinetului, motiv pentru care o parte din cabinete s-au închis, sau medicii respectivi le-au închiriat, au plecat în afară, sau s-au apucat de alte activităţi“, spune dr. Brezoescu, care mai adaugă că „nu există alte posibilităţi de venituri suplimentare, pentru că noi avem obiect unic de activitate“.

Salarizarea pe competenţe: realistă sau nu?

    Conceptul de salarizare pe bază de competenţe s-a născut în discursul public în prima parte a acestui an. În acest fel, actualul ministru al sănătăţii încearcă să schimbe salarizarea medicilor, astfel încât „medicii şi asistenţii să nu mai fie în grila de salarizare bugetară“, ci să facă parte dintr-un sistem de plată în care „competenţa şi profesionalismul medicilor să fie criteriile fundamentale prin care ei să fie plătiţi“.
    Preşedintele CMR, care a participat la discuţiile privind noua metodă de salarizare a personalului medical, spune că propunerea asupra căreia au ajuns la un consens, MS şi CMR, a fost ca medicii să aibă un salariu minim de bază de 2.800 de lei. La acesta se va adăuga un spor de fidelitate faţă de spitalul la care medicul este angajat, care va ţine cont de vechimea angajatului (de exemplu, 10% dacă lucrează de 5 ani, 20% dacă lucrează de 10 ani) şi un spor de 20% dacă lucrează numai în acel spital şi nu mai lucrează într-o altă clinică.
    Un al doilea indicator de care trebuie să se ţină cont, mai spune prof. Astărăstoae, este indicele de complexitate al cazurilor rezolvate în secţia în care lucrează. De ce pe secţie şi nu pe medic? Pentru că atunci ar putea să existe tendinţa ca unul să acapareze absolut toate cazurile, iar altul, chiar dacă ştie să facă, nu poate pentru că nu mai ajunge la ele. Dacă este pe secţie, „se creează un sentiment de comuniune, care va conduce la o creştere a indicelui secţiei şi aşa cresc salariile, fie că este vorba de un şef de secţie, fie de alt medic din secţie“.
    Aşteptările medicilor cu privire la acest aspect nu sunt însă foarte mari. „Sunt vorbe. Nu sunt convins că vor putea rezolva această problemă“, spune doctorul Cosmin Alexandrescu.
    Nici preşedinta Asociaţiei Medicilor Rezidenţi nu are altă părere: „Nu le consider realiste pentru că, în primul rând, să stabileşti indici de performanţă şi de competitivitate într-un spital trebuie să faci un studiu amplu. Iar în România statistica nu se face corespunzător. Noi, în momentul de faţă nu ştim care este starea de sănătate pe anumite patologii, dar să mai facem şi o analiză atât de amplă. Trebuie făcută o statistică precisă, completă, abilitată de un organism superior care chiar să ştie s-o facă“.
    Doctorul Florin Chirculescu este şi mai nuanţat. Iată câteva din argumentele sale privind neîncrederea pe care o are în realizarea plăţilor pe baza competenţei:
    ● „Plata pe competenţe s-a mai făcut şi în alte ţări, dar până la urmă s-a renunţat la ea. Este o mare problemă. Ce plătim? Plătim, de exemplu, un medic care face 100 de apendicite pe lună mai mult decât pe unul care face trei pneumonectomii? În primul rând totul ar trebui să plece de la o justă evaluare a manoperei medicale şi a complexităţii cazului. DRG-ul, singura măsură a complexităţii pe care o avem în momentul de faţă, nu evaluează activitatea medicului.
    ● În ţările cu o medicină preponderent socială – Germania, chiar şi Marea Britanie, Franţa etc. – s-a renunţat la plata în funcţie de caz. Fireşte, şi asta îşi are dezavantajele ei. Dar când au început să facă plăţi diferenţiate – în Marea Britanie s-a întâmplat acest lucru – după un an sau doi legiuitorii au constatat că, spontan, corpul medical îşi nivela veniturile. Ăsta a fost rezultatul legii. În asta s-a concretizat ea.
    ● Poate să fie o încercare, dar până când cineva nu va evalua corect manopera în sine a medicului, nu va putea apărea ceva corect. Noi, practic, suntem foarte în urmă. Nu am fost în stare să cuantificăm lucruri care sunt mult mai uşor cuantificabile: cât costă un caz de apendicită, de exemplu – lăsând la o parte componenta medicală –, cât costă să pui o perfuzie, o zi de spitalizare etc. Cu atât mai dificil mi se pare, pentru noi românii, să stabilim nişte standarde de cost pentru manopera medicală.
    ● Unde poţi să faci aşa ceva? În privat, da. Acolo este un mecanism foarte clar de cerere şi ofertă. Dar medicina publică este altceva. Eu tot repet un citat care mi se pare foarte nimerit: medicina publică este o insulă de socialism într-o mare a pieţei libere. Nu poţi să evaluezi un caz pe criterii pur economice. Calculele în medicină sunt mult mai subtile, iar toate încercările care s-au făcut până acum, inclusiv DRG-urile, nu reuşesc să epuizeze în totalitate conotaţiile paraeconomice ale medicinii, care evident că există, nu le putem ignora.
    ● Părerea mea este că medicina în România nu se va schimba doar la nivel medical. O reformă în medicina din ţara noastră trebuie să fie făcută, după părerea mea, în paralel cu o reformă a politicilor generale. Trebuie să fie schimbată complet paradigma noastră ca oameni, paradigma educaţională a românilor. Mi se pare perspectiva atât de lungă încât... în fine, trebuie început cu ceva. Să sperăm că această reformă medicală, care trebuie făcută neapărat, o să pună o cărămidă micuţă la ceea ce ar trebui să fie medicina în România“.
    Dr. Nicolae Marcu este însă de altă părere. El spune că aceste intenţii ale Ministerului sunt realiste şi chiar pot fi găsite criterii de diferenţiere a salarizării: „Au în primul rând gradul medicului, în al doilea rând istoricul încărcării lui, un istoric al problemelor pe care le-a creat, ştiu şi eu, Colegiul medicilor, malpraxis, acuze. Ar putea să găsească nişte criterii“.
    „Dacă mă întrebaţi pe mine, planul este fezabil, cu o condiţie: să existe voinţă politică, adică voinţa Guvernului şi cea a Ministerului Finanţelor“, spune profesorul Astărăstoae. Dar el se îndoieşte că ar exista această voinţă, cel puţin din partea Ministerului Finanţelor, şi nici dinspre FMI nu se văd semne bune: „Ei au o singură dominantă: văd cifre, să le iasă balanţa exactă. Nu văd că în spatele cifrelor există oameni şi destine şi nu văd că de fapt rolul lor este să distribuie banii astfel încât să răspundă nevoilor cetăţenilor. Iar medicii fac şi ei parte din rândul cetăţenilor“.
    Planul este bun, spune preşedintele CMR. Este fezabil, nu necesită un efort bugetar deosebit. Dacă nu se doreşte aplicarea lui, înseamnă că va persista acelaşi grad de nemulţumire de până acum, care „până la urmă va scoate lumea medicală în stradă“. „Eu cred în voinţa MS, încă sunt sceptic cu privire la Ministerul de Finanţe şi atunci este nevoie de un efort: dacă nu funcţionează forţa argumentelor, să funcţioneze argumentul forţei. Vom începe eşalonat şi ascendent cu petiţii, marşuri, grevă japoneză, iar dacă nici aşa nu se va întâmpla nimic, ultima formă de protest va fi demisia în bloc“, susţine profesorul Astărăstoae.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe