Chiar
în acea zi am luat legătura cu câţiva buni prieteni ai profesorului şi ai mei
care lucrau la televiziune. M-am gândit că ar trebui să se facă un anunţ, că
dispariţia lui nu poate trece neobservată şi că ar fi cazul de ceva mai mult
decât de obişnuitele anunţuri în ziare. Cine mai citeşte ziare în ziua de azi?
Aşa
că am sunat. Am fost pus în legătură cu „cineva de la ştiri“ căruia să-i dau
câteva informaţii să poată compune un text. La telefon a răspuns o voce feminină,
tânără, competentă şi vioaie, care avea „de la şefa“ misiunea de redactare a ştirii.
Am încercat să fiu exact. Anul naşterii, profesor de chirurgie la Fundeni,
pionier al chirurgiei cordului, al chirurgiei cancerelor digestive, articole, cărţi,
tratate… Pot să îmi imaginez pixul domnişoarei alergând pe blocnotes, încercând
să separe informaţiile relevante de inevitabilele mele efuziuni sentimentale,
de ceea ce pentru ea era balast, bruiaj, nuanţe fără interes real.
După
câteva minute în care m-a ascultat răbdătoare (era clar că mă cunoştea bine „şefa“)
a încercat să scurteze, să mă aducă la obiect: „A fost şi dânsul academician, a
avut premii, decoraţii, medalii, ceva?“. Atunci m-am simţit încolţit. Am început
să caut cu febrilitate o justificare, argumente, ceva ce domnişoara aceea cu
voce suavă să poată înţelege repede, să producă o ştire cumsecade. Să-i
transmit esenţialul într-o formă care să poată fi descifrată într-o redacţie de
ştiri. Am încercat să bifez scurta listă în faţa căreia mă pusese.
Academician. Profesorul Dan
Setlacec nu a fost membru al vreunei societăţi în a cărei titulatură să se afle
cuvântul „academie“. De fapt, nici nu cred că a fost membru al altei societăţi ştiinţifice
decât Societatea Română de Chirurgie. Pot să depun mărturie că i s-a propus în
repetate rânduri să intre în diverse societăţi academice. L-au rugat să accepte
oameni foarte apropiaţi, pentru care avea mare consideraţie. Întotdeauna a
refuzat, cu riscul de a strica prietenii de-o viaţă. Asta chiar dacă unii
dintre colaboratorii săi (printre care mă număr şi eu) şi-au permis să îl întrebe
de ce se poartă aşa, de ce refuză o poziţie importantă în lumea academică, poziţie
care i-ar permite, poate, să îndrepte mersul lucrurilor într-o cât de mică măsură,
să încerce măcar să facă binele de care era atâta nevoie şi de care părea să
nu-i mai pese nimănui. Mi-a răspuns scurt: „Dacă aş accepta asta, aş fi nevoit
să mă duc la nişte şedinţe unde să întâlnesc oameni cu care chiar nu-mi face plăcere
să mă văd“.
Nu (prea) a fost
decorat sau medaliat. La drept vorbind, a
primit o decoraţie. Era pensionat de peste zece ani şi decoraţia a fost trimisă
la secretariatul clinicii. Secretara m-a rugat să îi duc eu tubul albastru de
carton, aşa că l-am sunat imediat şi l-am întrebat când doreşte să trec pe la
dânsul cu proaspăt emisa distincţie. Răspunsul, mostră de limbaj creativ şi
spontaneitate, a fost atât de colorat încât nu poate fi încredinţat tiparului.
Într-una din serile următoare, cu ocazia uneia dintre vizitele săptămânale pe
care i le făceam, cu ideea că poate nu a fost decât o glumă, am adus totuşi
documentul cu pricina. Cu care ocazie am asistat la cea de-a doua parte a
mesajului început anterior la telefon, cu imagini şi mai sugestive, mai precise
şi mai pline de fantezie. Aşa încât, după obişnuita şuetă vesperală, am plecat
de acolo cu decoraţie cu tot.
Drept
să spun, a fost un gest care m-a surprins şi pe care nici astăzi nu ştiu bine
cum să-l înţeleg. Profesorul Setlacec chiar credea în destinul acestei ţări,
era ceea ce, conştient de riscul pe care mi-l asum, aş numi un patriot adevărat.
Asta l-a şi făcut să se ocupe de istoria medicinii româneşti cu atâta
devotament. Decoraţia însă nu a acceptat-o.
Nu
cred că a suferit că nu a fost academician, rector, ministru, senator sau deputat,
că nu a primit medalii sau distincţii. Ceea ce a regretat însă este că, după o
viaţă dedicată profesiunii, nu a fost preşedintele vreunui congres naţional de
chirurgie. Şi că nu a putut conduce o clinică de chirurgie cardiacă. Motivele
pentru care s-a întâmplat aşa merită o discuţie lungă despre ceea ce s-a întâmplat
cu medicina românească din 1970 până astăzi. Pentru „o istorie morală a
medicinii româneşti“, cum îşi propunea cineva să scrie, nu există suficient spaţiu
editorial şi nu este nici momentul. Lucrul va trebui însă făcut până la urmă şi
cred că acolo se vor potrivi şi manuscrisele rămase de la domnul profesor Dan
Setlacec.
I-a
lipsit cu desăvârşire ceea ce este la mare modă astăzi: aşa-zisa mentalitate
tranzacţională, permanenta cântărire a balanţei plăţi/beneficii,
contabilitatea morală. Nu cred că tot ceea ce a făcut a fost bine. Dar sunt
sigur că a făcut întotdeauna DOAR ceea ce el considera că e bine, raportat la
binele general. Binele general e astăzi o noţiune vagă, un concept diluat, dar
pentru el a fost o realitate palpabilă la care se referă totul. O realitate
nenegociabilă, tare, mai tare ca succesul, bunăstarea, confortul, mai tare ca
celebritatea.
Profesorul
Dan Setlacec a fost un om generos până la uitarea de sine, până la a pune în
paranteză condiţiile unei existenţe decente, nu îndestulate. Asta poate şi
pentru că părea a fi lipsit genetic de instinctul proprietăţii. Nu am văzut om
mai străin de noţiunea de bani decât el.
Primul
lucru care îmi vine în minte atunci când mă gândesc la profesorul Dan Setlacec
este că a fost cel mai liber om pe care l-am cunoscut. Nu cred că a fost
absolut liber. Nu am nici formaţia şi nici biografia care să mă îndreptăţească
să mă lansez în discursuri de largă respiraţie despre libertate în general.
Vreau doar să spun că libertatea pare să fi fost obiectivul, ţelul pe care
Profesorul l-a urmărit cu cea mai mare perseverenţă de-a lungul întregii vieţi.
A
trăit aşa cum a crezut că e bine. Şi aşa a şi murit.
Totuşi,
domnişoara de la celălalt capăt al firului nu putea aştepta naraţiunea mea,
impresiile dintr-o lume scufundată. Pe cine să mai intereseze o lume a
trecutului? Deşi trecutul este singurul lucru cât de cât interesant, acum, când
de viitor ne temem, iar prezentul ne dezgustă. Astfel că i-am răspuns operativ
interlocutoarei mele: profesorul Dan Setlacec nu a fost academician şi nu a
primit nici ordine şi nici medalii.
La
acea televiziune, în seara zilei de 22 iulie 2009, s-a anunţat pe rapida
curgere a benzii de ştiri că „profesorul de chirurgie Dan Setlacec a încetat
din viaţă“. Nouă cuvinte. În acelaşi jurnal de actualităţi, un reportaj de mai
bine de cinci minute a fost dedicat lecţiilor de echitaţie pe care le-a luat o
elegantă starletă a lumii mondene în hipodromul din Corbeanca.
