Când a scris „Harun şi marea de poveşti“, Salman Rushdie trecea printr-un vârtej infernal. Trecuse mai bine de un an de la instituirea infamei fatwa, decretul unui ayatollah muribund prin care Salman fusese condamnat la moarte pentru „Versetele satanice“, o carte din care Khomeini citise doar titlul. Trăia sub protecţia Scotland Yard-ului şi, din motive de securitate, era cunoscut în afara cercurilor literare sub numele de cod „Joseph Anton“ (după cei doi scriitori favoriţi ai lui, Joseph Conrad şi Anton Cehov). Şi divorţa. Deloc întâmplător, atunci, că locul de unde încep peregrinările eroilor imaginaţi de Rushdie în „Harun“ e un oraş trist, atât de trist încât oamenii îşi uitaseră până şi numele.

   Întors în România, după ani de peregrinări, am descoperit un loc asemănător. Oraşul meu nu era trist pentru că oamenii erau doar trişti. Oraşul meu era trist pentru că oamenii erau fascinaţi de tristeţe. Primele articole pe care le-am scris au fost despre depresie şi, timp de câţiva ani, am fost bombardat cu solicitări de interviuri, editoriale, intervenţii, comentarii. Umpleam un gol mare cât groapa Marianelor. În câte feluri să spui acelaşi lucru? În câte cuvinte să pictezi aceeaşi poveste? Naiv, admit, am finanţat o maculatură al cărei punct de destinaţie era – cum fusesem şi învăţat de altfel – vulgarizarea unui concept. Aşa spune Vestul. Dacă explici un concept vei facilita accesul la servicii. În mirajul reveriilor mele grandioase vedeam un popor cum converge către specialişti, oameni care încep şi-şi tratează suferinţa, dorm mai bine, mănâncă mai bine, îşi recapătă vigoarea, prosperitatea, scopul. Ca musca am picat în plasa propriilor mele aşteptări. Stăteam, satisfăcut, la o masă cu un domn care se ocupă cu ceva foarte interesant – anume protecţia consumatorilor. Mă lăudam (căci nu e greu să te lauzi) cu demersul meu jurnalistic. Şi m-am trezit cu un duş rece. „Vrei să vezi care e impactul?“ – îmi spune domnul şi cheamă o domnişoară care servea la distinsa cârciumă. „Domnişoară“, zice distinsul interlocutor, „ia zi, când e ultima oară când ai citit ceva despre depresie?“. Ea a clipit şi-a dat din cap stângace. „Nu? Aha. Ia“, continuă daimonul, „hai să mai încercăm o dată. Cheam-o te rog pe şefa de sală.“ Zis şi făcut, într-un minut apare o Valkyrie rujată în sângele duşmanilor. „Stimată doamnă, aţi citit în ultima lună ceva despre depresie în presă?“ Gutural, Valkyria îi dădu replica: „Eu nu citesc presa, domnule!“ şi plecă.

   „Vezi? Cam atât valorează ce-ai scris tu“ – decretă mierla pierzaniei, în timp ce mai clonţăni o bucăţică de carpaccio. „Nu te îmbăta cu interesul gazetarilor, ai să ştii că ai făcut o diferenţă în ziua în care vei trece testul vulgului.“

   Şi oraşul meu continuă să fie trist, atât de trist, încât oamenii îşi uitaseră până şi numele. Aşa că am început să scriu despre altele, şi altele, din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai diverse. Consumat de „Harun şi marea de poveşti“, am călărit pasărea Hoopoe către sursa tuturor lucrurilor şi-am ridicat capota de pe tot ce mi-a ieşit în cale. Schizofrenie. Boală bipolară. Etnobotanice. Autism. Tulburarea de panică. Obsesii. Compulsii. Anorexie. Bulimie. Parafilii. Fetişism. Tricotilomanie. Ciudăţenii ale lumii în care trăiesc şi despre care puţini, dacă vreunul, consumaseră vreo uncie de cerneală sau – mai nou – vreun bit şi pixel. Pionieratul scrisului pe temă de sănătate a însemnat că am învăţat de la titlu la subsolul comentariilor, sursă interminabilă de tină şi patimă. Şi, şase ani mai târziu, realizez că abia am zgâriat vopseaua de pe dricul României. Darămite să-l mai şi mişc din drum. Unii vor fi descurajaţi de inerţia mastodontului social. Pe mine mă asmute, mă înverşunează şi mă obligă să sap. Să sap înăuntrul mormântului meu de cuvinte şi să-mi dezgrop morţi. Convins, în delirul meu de renaştere, că există o cheie lingvistică a resurecţiei conştiinţei nominale de sine a poporului român, continui să public. Continui să scriu. Majoritatea articolelor sunt maculatură. Dar, ca orice scrib, sper. Sper că vine o zi când, fatidic, am să mă aşez la masă şi voi găsi exact muzica la care rezonează cititorul. Acea muzică a deşteptării firii lui. A realinierii magnetice a gândurilor într-o viziune coerentă. Şi-i voi scrie exact ce are nevoie, când are nevoie, cum are nevoie. Mă gândesc în fiecare zi că pe mine nu mă cheamă Joseph Anton. Nu trăiesc cu ameninţarea armei intoleranţei. Nu umblă asasini plătiţi să-mi plătească poliţe de ayatollahi îmbălsămaţi. Sunt un om liber, într-o lume liberă, cetăţean al Oraşului trist. Şi scriu aici cuvintele de înţelepciune ale lui Ibn Rushd, de unde şi Salman Rushdie îşi trage numele: „Cât timp cuvântul rămâne nespus, îi eşti stăpân. După ce l-ai rostit, îi devii sclav.“