Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  PROIECTE  »  Dosar

150 de ani de la naşterea lui Ioan Cantacuzino

Viața Medicală
Prof. dr. Marian NEGUŢ joi, 21 noiembrie 2013
Anul 2013 este anul celor 150 de ani de la naşterea a două personalităţi universal recunoscute pentru contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţelor medicale: profesorul Gheorghe Marinescu (născut la 28 februarie 1863) şi profesorul Ioan Cantacuzino (născut la 25 noiembrie 1863). Personalităţi contemporane formate spiritual şi profesional la înalte şcoli europene, creatori de şcoli şi instituţii medicale.
Ioan Cantacuzino a fost beneficiarul unor conjuncturi ce i-au permis să fie un independent în gândire, în comportament, în acţiuni şi activităţi şi, totodată, un umanist de mare largheţe şi înţelegere sufletească.
Nicolae Iorga, care a avut o consideraţie nemărginită pentru profesorul Cantacuzino, scria într-o evocare din 1934: „Profesorul Ioan Cantacuzino era însăşi întruparea integrală a puterii, dorinţei omeneşti, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l dărui unui popor. Cugetarea sa atinge toate domeniile ştiinţei şi toate înfăţişările frumuseţii unind o cunoaştere profundă cu o aleasă eleganţă în prezentare dar mai presus de toate cu o coloratură pitorească absolut personală“.
A beneficiat de îndrumarea şi accesul într-o sferă de cultură literară şi filosofică ce i-au atras apropierea şi consideraţia unor personalităţi ale societăţii contemporane pariziene, precum şi din Institutul Pasteur, unde şi-a început ucenicia ştiinţifică. Licenţiat al trei facultăţi – Filosofie, Ştiinţe biologice şi Medicină – şi vorbitor a cinci limbi străine – latina, greaca veche, franceza, engleza şi germana – Cantacuzino s-a bazat pe acest fond în ascensiunea sa profesională, dar şi pe carismă, în relaţia cu personalităţi din diverse domenii şi, mai ales, cu studenţii şi colaboratorii săi.
Atracţia şi preocupările sale pentru cultură şi artă i-au creat reputaţia unui specialist de mare rafinament, colecţia sa de gravuri şi schiţe ale marilor pictori europeni fiind azi un bun naţional; Cantacuzino însuşi a fost un desenator de mare talent. Caietele sale de lucru de la Institutul de Biologie Marină de la Roscoff sunt reale lucrări de artă, admirate şi azi pentru acurateţea şi detaliul lor ştiinţific.
Puţine ştim astăzi despre profesorul Cantacuzino ca muzician, de exemplu. Avea o reală fascinaţie pentru muzica lui Wagner (anual mergea la festivalul de la Bayreuth). Era chiar el un pianist cultivat de mare talent şi impresie artistică, dar care a refuzat obstinent afirmarea publică.
Ceea ce defineşte însă personalitatea profesorului Cantacuzino este contribuţia sa multilaterală şi extrem de bogată în dezvoltarea şi afirmarea medicinii. E greu să definim însă ce a fost mai important şi mai valoros din ceea ce a realizat el şi ne-a lăsat ca moştenire.
Avem, iată, o operă ştiinţifică recunoscută internaţional, datorită cercetărilor de imunologie umorală pe care el le-a făcut la Institutul de Biologie Marină de la Roscoff, Bretania şi a celor de microbiologie începute în laboratoratorul lui Ilia Mecinikov în Institutul Pasteur din Paris şi continuate, apoi, cu perseverenţă în ţară în Laboratorul de medicină experimentală.
Adept al spiritului ştiinţific pasteurian, Cantacuzino şi-a impus şi promovat insistent principiul experimentului ca bază a cercetării. A studiat, a cercetat şi anticipat o serie de descoperiri apreciate, verificate şi confirmate de contemporani sau de elevi, discipoli ori oameni de ştiinţă cu reputaţie universală – laureaţi ai premiului Nobel: Mecinikov, Monod, Avery. Numai câteva dintre marile lui descoperiri şi anticipări sunt edificatoare în acest sens: „Holera este o toxicoză“ (afirmată în 1894 şi confirmată în anii 1960), „Macrofagele joacă un rol important în imunitatea umorală“ (confirmare după 1910), „Modificarea virulenţei Str. hemolitic în prezenţa serului sau urinei de bolnav de scarlatină“ – descoperire înscrisă în literatură ca „Fenomenul Cantacuzino“, confirmată trei ani mai târziu de Griffith în SUA şi elucidată şi descrisă ca fenomen genetic de „transformare bacteriană de Avery şi col.“ în 1945, „Rolul tuberculinei în imunitatea antituberculoasă“, „Utilitatea vaccinării orale în febra tifoidă“ (reluată în România de profesorul N. Nestorescu, în anii 1960). Nu trebuie să uităm, de asemenea, studiile de notorietate în patogenia holerei, morvei, malariei, tuberculozei, scarlatinei, tifosului exantematic.
Pentru contribuţiile sale ştiinţifice de excepţie a fost ales membru al Academiei Române, membru onorific al Academiei de Medicină din Bruxelles, al Academiei de Ştiinţe din Paris şi Academiei de Medicină din Roma, membru de onoare al Societăţii de Biologie din Paris.
Cantacuzino a fost şi ctitor de şcoală – „şcoala cantacuzinistă“, care a polarizat specialiştii de seamă ai microbiologiei româneşti, opt dintre ei devenind mai târziu profesori universitari, membri ai Academiei Române: C. Ionescu-Mihăeşti, Mihai Ciucă, D. Combiescu, Eugenia Soru, M. Nasta, D. Danielopolu, N. Nestorescu, Gh. Lupaşcu. Elevi ori colaboratori apropiaţi ai Profesorului au devenit la rândul lor fondatori şi conducători de importante instituţii ori şcoli naţionale de prestigiu: D. Danielopolu, M. Nasta, P. Riegler, Şt. Nicolau, C. I. Parhon, Gr. T. Popa, I. Bălteanu, Al. Slătineanu, S. Longhin, V. Baroni, G. Zarnea.
Cinci din cei 11 membri ai Catedrei de medicină experimentală, specializaţi la Institutul Pasteur din Paris, au devenit directori ai Laboratoarelor regionale de carantină de la Sulina, Constanţa, Craiova, Brăila şi Iaşi, cu atribuţii antiepidemice şi învăţământ de specialitate. Cantacuzino creează astfel un sistem naţional de instruire, completat cu cele două catedre de Microbiologie de la Iaşi, conduse de Al. Slătineanu, respectiv, Cluj, de V. Baroni.
Notorietatea profesorului Cantacuzino ca dascăl a fost bine cunoscută şi apreciată în ţară şi pe plan european, şase universităţi de medicină acordându-i titlul de doctor honoris causa: Lyon (1922), Atena (1924), Montpellier (1930), Toulouse (1932), Bruxelles (1933), Bordeaux (1934).
O altă realizare a Profesorului – un sistem de sănătate publică bazat pe reguli preluate din experienţa ţărilor vest-europene – deşi controversat la lansarea sa (1910), a promovat principii de organizare şi funcţionare, adoptate şi astăzi în ţară.
Ca director al Direcţiei Sanitare şi ca ministru al sănătăţii, Cantacuzino a introdus reglementări de igienă a muncii şi igienă comunitară, pentru care a fost ales în organisme internaţionale precum Comisia internaţională de igienă de la Paris, Convenţia de igienă de la Varşovia, Comisia de igiena muncii, Comisia de igienă a Ligii Naţiunilor, de la Geneva. În semn de apreciere în aceste organisme internaţionale, un bust al Profesorului se află expus chiar în sediul OMS de la Geneva.
Cantacuzino a fost şi artizanul unei organizări antiepidemice de anvergură naţională, susţinută personal, prin participarea la multiple evenimente în ţară – epidemii de holeră, febră tifoidă, tifos exantematic, scarlatină, malarie, tuberculoză. Succesul internaţional din campania de combatere a holerei din 1913 în ţările balcanice a rămas în istoria medicinii universale ca „marea experienţă românească“. A înfiinţat laboratoare regionale de carantină (Sulina, Constanţa, Brăila, Craiova, Iaşi) şi Liga de luptă împotriva tuberculozei.
Adept fără rezerve al rolului şi importanţei vaccinării în prevenirea şi controlul bolilor transmisibile, Cantacuzino a iniţiat, încă din 1907, vaccinarea antiholerică şi antitifoidică în România şi a extins, până în 1934, gama vaccinurilor utilizate la nivel naţional, la peste zece. Datorită lui şi colaborării sale cu specialiştii francezi, România a fost a doua ţară din lume care în 1930 a generalizat vaccinarea antituberculoasă.
Nu în ultimul rând, profesorul Cantacuzino a înfiinţat şi Institutul Naţional de Microbiologie şi Imunologie cu funcţii multiple de cercetare, învăţământ, diagnostic şi producţie, pentru prevenirea şi combaterea „bolilor infecţioase“ la om. Înfiinţat în 1921 printr-o lege a Senatului României şi sancţionată prin „Mare Decret Regal“, Institutul a fost pilonul esenţial de rezistenţă al activităţilor de prevenire a bolilor transmisibile, asigurând reuşita programelor naţionale de sănătate şi inserţie a ţării în politica globală de sănătate.
Bazat pe „Şcoala cantacuzinistă“, care a precedat înfiinţarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri, încă de la înfiinţare, acesta a purtat numele profesorului Ioan Cantacuzino. Prin colaborări europene (îndeosebi pasteuriene) de mare interes, institutul a dobândit o reputaţie naţională şi europeană ce i-au permis continuarea tradiţiei de membru al Reţelei Internaţionale a Institutelor Pasteur (RIIP).
Unitate reprezentativă a cercetării medicale româneşti, cu o inserţie totală în politica de sănătate a ţării, Institutul Cantacuzino a devenit un simbol naţional.
Profesorul Ioan Cantacuzino rămâne în conştiinţa naţională ca o personalitate unică de dăruire şi devotament patriotic, animat de un nobil crez al apărării sănătăţii.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC