Anul 2013 este anul
celor 150 de ani de la naşterea a două personalităţi universal recunoscute
pentru contribuţia lor la dezvoltarea ştiinţelor medicale: profesorul Gheorghe
Marinescu (născut la 28 februarie 1863) şi profesorul Ioan Cantacuzino (născut
la 25 noiembrie 1863). Personalităţi contemporane formate spiritual şi
profesional la înalte şcoli europene, creatori de şcoli şi instituţii medicale.
Ioan Cantacuzino a
fost beneficiarul unor conjuncturi ce i-au permis să fie un independent în gândire,
în comportament, în acţiuni şi activităţi şi, totodată, un umanist de mare
largheţe şi înţelegere sufletească.
Nicolae Iorga, care a
avut o consideraţie nemărginită pentru profesorul Cantacuzino, scria într-o evocare
din 1934: „Profesorul Ioan Cantacuzino era însăşi întruparea integrală a
puterii, dorinţei omeneşti, un exemplar de rasă cum trebuie veacuri pentru a-l
dărui unui popor. Cugetarea sa atinge toate domeniile ştiinţei şi toate înfăţişările
frumuseţii unind o cunoaştere profundă cu o aleasă eleganţă în prezentare dar
mai presus de toate cu o coloratură pitorească absolut personală“.
A beneficiat de îndrumarea
şi accesul într-o sferă de cultură literară şi filosofică ce i-au atras
apropierea şi consideraţia unor personalităţi ale societăţii contemporane
pariziene, precum şi din Institutul Pasteur, unde şi-a început ucenicia ştiinţifică.
Licenţiat al trei facultăţi – Filosofie, Ştiinţe biologice şi Medicină – şi
vorbitor a cinci limbi străine – latina, greaca veche, franceza, engleza şi
germana – Cantacuzino s-a bazat pe acest fond în ascensiunea sa profesională,
dar şi pe carismă, în relaţia cu personalităţi din diverse domenii şi, mai
ales, cu studenţii şi colaboratorii săi.
Atracţia şi preocupările
sale pentru cultură şi artă i-au creat reputaţia unui specialist de mare
rafinament, colecţia sa de gravuri şi schiţe ale marilor pictori europeni fiind
azi un bun naţional; Cantacuzino însuşi a fost un desenator de mare talent.
Caietele sale de lucru de la Institutul de Biologie Marină de la Roscoff sunt
reale lucrări de artă, admirate şi azi pentru acurateţea şi detaliul lor ştiinţific.
Puţine ştim astăzi
despre profesorul Cantacuzino ca muzician, de exemplu. Avea o reală fascinaţie
pentru muzica lui Wagner (anual mergea la festivalul de la Bayreuth). Era chiar
el un pianist cultivat de mare talent şi impresie artistică, dar care a refuzat
obstinent afirmarea publică.
Ceea ce defineşte însă
personalitatea profesorului Cantacuzino este contribuţia sa multilaterală şi
extrem de bogată în dezvoltarea şi afirmarea medicinii. E greu să definim însă
ce a fost mai important şi mai valoros din ceea ce a realizat el şi ne-a lăsat
ca moştenire.
Avem, iată, o operă ştiinţifică
recunoscută internaţional, datorită cercetărilor de imunologie umorală pe care
el le-a făcut la Institutul de Biologie Marină de la Roscoff, Bretania şi a
celor de microbiologie începute în laboratoratorul lui Ilia Mecinikov în
Institutul Pasteur din Paris şi continuate, apoi, cu perseverenţă în ţară în
Laboratorul de medicină experimentală.
Adept al spiritului ştiinţific
pasteurian, Cantacuzino şi-a impus şi promovat insistent principiul
experimentului ca bază a cercetării. A studiat, a cercetat şi anticipat o serie
de descoperiri apreciate, verificate şi confirmate de contemporani sau de
elevi, discipoli ori oameni de ştiinţă cu reputaţie universală – laureaţi ai
premiului Nobel: Mecinikov, Monod, Avery. Numai câteva dintre marile lui
descoperiri şi anticipări sunt edificatoare în acest sens: „Holera este o
toxicoză“ (afirmată în 1894 şi confirmată în anii 1960), „Macrofagele joacă un
rol important în imunitatea umorală“ (confirmare după 1910), „Modificarea
virulenţei Str. hemolitic în prezenţa serului sau urinei de bolnav de scarlatină“
– descoperire înscrisă în literatură ca „Fenomenul Cantacuzino“, confirmată
trei ani mai târziu de Griffith în SUA şi elucidată şi descrisă ca fenomen
genetic de „transformare bacteriană de Avery şi col.“ în 1945, „Rolul
tuberculinei în imunitatea antituberculoasă“, „Utilitatea vaccinării orale în
febra tifoidă“ (reluată în România de profesorul N. Nestorescu, în anii 1960).
Nu trebuie să uităm, de asemenea, studiile de notorietate în patogenia holerei,
morvei, malariei, tuberculozei, scarlatinei, tifosului exantematic.
Pentru contribuţiile
sale ştiinţifice de excepţie a fost ales membru al Academiei Române, membru
onorific al Academiei de Medicină din Bruxelles, al Academiei de Ştiinţe din
Paris şi Academiei de Medicină din Roma, membru de onoare al Societăţii de
Biologie din Paris.
Cantacuzino a fost şi
ctitor de şcoală – „şcoala cantacuzinistă“, care a polarizat specialiştii de
seamă ai microbiologiei româneşti, opt dintre ei devenind mai târziu profesori
universitari, membri ai Academiei Române: C. Ionescu-Mihăeşti, Mihai Ciucă, D.
Combiescu, Eugenia Soru, M. Nasta, D. Danielopolu, N. Nestorescu, Gh. Lupaşcu.
Elevi ori colaboratori apropiaţi ai Profesorului au devenit la rândul lor
fondatori şi conducători de importante instituţii ori şcoli naţionale de
prestigiu: D. Danielopolu, M. Nasta, P. Riegler, Şt. Nicolau, C. I. Parhon, Gr.
T. Popa, I. Bălteanu, Al. Slătineanu, S. Longhin, V. Baroni, G. Zarnea.
Cinci din cei 11
membri ai Catedrei de medicină experimentală, specializaţi la Institutul
Pasteur din Paris, au devenit directori ai Laboratoarelor regionale de carantină
de la Sulina, Constanţa, Craiova, Brăila şi Iaşi, cu atribuţii antiepidemice şi
învăţământ de specialitate. Cantacuzino creează astfel un sistem naţional de
instruire, completat cu cele două catedre de Microbiologie de la Iaşi, conduse
de Al. Slătineanu, respectiv, Cluj, de V. Baroni.
Notorietatea
profesorului Cantacuzino ca dascăl a fost bine cunoscută şi apreciată în ţară şi
pe plan european, şase universităţi de medicină acordându-i titlul de doctor honoris causa: Lyon (1922), Atena
(1924), Montpellier (1930), Toulouse (1932), Bruxelles (1933), Bordeaux (1934).
O altă realizare a
Profesorului – un sistem de sănătate publică bazat pe reguli preluate din
experienţa ţărilor vest-europene – deşi controversat la lansarea sa (1910), a
promovat principii de organizare şi funcţionare, adoptate şi astăzi în ţară.
Ca director al Direcţiei
Sanitare şi ca ministru al sănătăţii, Cantacuzino a introdus reglementări de
igienă a muncii şi igienă comunitară, pentru care a fost ales în organisme
internaţionale precum Comisia internaţională de igienă de la Paris, Convenţia
de igienă de la Varşovia, Comisia de igiena muncii, Comisia de igienă a Ligii
Naţiunilor, de la Geneva. În semn de apreciere în aceste organisme internaţionale,
un bust al Profesorului se află expus chiar în sediul OMS de la Geneva.
Cantacuzino a fost şi
artizanul unei organizări antiepidemice de anvergură naţională, susţinută
personal, prin participarea la multiple evenimente în ţară – epidemii de holeră,
febră tifoidă, tifos exantematic, scarlatină, malarie, tuberculoză. Succesul
internaţional din campania de combatere a holerei din 1913 în ţările balcanice
a rămas în istoria medicinii universale ca „marea experienţă românească“. A înfiinţat
laboratoare regionale de carantină (Sulina, Constanţa, Brăila, Craiova, Iaşi) şi
Liga de luptă împotriva tuberculozei.
Adept fără rezerve al
rolului şi importanţei vaccinării în prevenirea şi controlul bolilor
transmisibile, Cantacuzino a iniţiat, încă din 1907, vaccinarea antiholerică şi
antitifoidică în România şi a extins, până în 1934, gama vaccinurilor utilizate
la nivel naţional, la peste zece. Datorită lui şi colaborării sale cu specialiştii
francezi, România a fost a doua ţară din lume care în 1930 a generalizat
vaccinarea antituberculoasă.
Nu în ultimul rând,
profesorul Cantacuzino a înfiinţat şi Institutul Naţional de Microbiologie şi
Imunologie cu funcţii multiple de cercetare, învăţământ, diagnostic şi producţie,
pentru prevenirea şi combaterea „bolilor infecţioase“ la om. Înfiinţat în 1921
printr-o lege a Senatului României şi sancţionată prin „Mare Decret Regal“,
Institutul a fost pilonul esenţial de rezistenţă al activităţilor de prevenire
a bolilor transmisibile, asigurând reuşita programelor naţionale de sănătate şi
inserţie a ţării în politica globală de sănătate.
Bazat pe „Şcoala
cantacuzinistă“, care a precedat înfiinţarea Institutului de Seruri şi
Vaccinuri, încă de la înfiinţare, acesta a purtat numele profesorului Ioan
Cantacuzino. Prin colaborări europene (îndeosebi pasteuriene) de mare interes,
institutul a dobândit o reputaţie naţională şi europeană ce i-au permis
continuarea tradiţiei de membru al Reţelei Internaţionale a Institutelor
Pasteur (RIIP).
Unitate reprezentativă
a cercetării medicale româneşti, cu o inserţie totală în politica de sănătate a
ţării, Institutul Cantacuzino a devenit un simbol naţional.
Profesorul
Ioan Cantacuzino rămâne în conştiinţa naţională ca o personalitate unică de dăruire
şi devotament patriotic, animat de un nobil crez al apărării sănătăţii.
