Mă pregăteam să trimit niște articole în străinătate și am dat cuiva să-mi facă niște copii xerox – pe vremea aceea era ceva ieșit din comun și ilegal. Am oprit mașina într-o piață în Cluj și el a venit cu ele ascunse sub haină și mi-a zis: „E mare necaz, au fost manifeste aruncate de pe Casa de Cultură, e neliniște în oraș”. Eu am zis: „Bine”.

Eram programat la service să-mi controlez mașina, eram numai eu, cei de acolo se uitau la mine lung, am văzut patrula, în care erau muncitori, gărzi patriotice, pionieri, militari. Și îmi zice mecanicul: „Nu mergeți acasă prin centru, luați o rută ocolită”. Eu am zis că vorbește prostii.

I-am văzut pe cei care fuseseră împușcați
în centrul Clujului

Am urcat în mașină și-am ajuns în Piața Păcii, lângă Biblioteca Universitară, unde erau foarte multe hârtii pe jos. Am intrat pe o stradă cu sens unic, m-am îndreptat spre piața centrală și la un moment dat am ajuns la un zid de soldați. M-am dat jos din mașină și peste zid i-am văzut pe cei care fuseseră împușcați în centrul Clujului. Am vrut să intru printre soldați –  totuși, mă consideram medic –, dar m-a prins de cot un rezident din Ecuador de la noi și mi-a zis: „Domnu’ șef, locul nostru nu e aici, locul nostru e la clinică”. Am mers cu mașina cu spatele, am luat-o pe o stradă laterală. M-a frapat că în piață era tot necazul care era, dar troleibuzele circulau, pe o altă arteră, paralelă. Am ajuns la clinică, unde în momentul acela nu mi s-a părut ceva deosebit. M-am dus acasă, am vrut să văd ce se întâmplă, am trecut prin toate punctele calde, la Fabrica de Bere, Piața Mărăști, unde am ajuns totdeauna după eveniment.

Operam și plângeam în sala de operații

Am avut un moment de mare spaimă pentru că lângă clinică era Fabrica Someșul, unde lucrau în majoritate femei, care spre seară au pornit în coloană spre Comitetul Județean, respectiv Prefectura de astăzi, strigând pe stradă pentru viitorul copiilor lor. Eu vedeam pe fereastră TAB-urile, știam că s-a tras, văzusem și eu sângele și răniții din Piața Centrală. Dar TAB-urile le-au lăsat să treacă. Am intrat de serviciu în gardă și, spre dimineață, la prima oră, aveam o cezariană, pentru o placentă praevia cu sângerare masivă. Și operam și plângeam în sala de operații, iar femeile treceau în continuare prin fața clinicii și strigau: „Pentru copii!”

După care am ieșit din operație, am mușcat și eu din informațiile care se strigau pe stradă, că e apa otrăvită, așa că am fiert apa din clinică, am umblat prin saloane să liniștesc bolnavele.

Spre prânz deja, a venit un ziarist să întrebe ce se întâmplă în clinică și am avut prima declarație de presă din viața mea, când am zis că s-a născut primul copil liber. În primul număr al fostei Făclia de Cluj a apărut un articol în care eu spuneam lucrul ăsta.

După care, m-a frapat, și le-am spus-o și lor, că 90% dintre colegii care au avut funcție de răspundere (eu eram totuși cel mai tânăr) au dispărut, nu i-am mai văzut, nici nu au trecut pe la clinică. Șeful meu, fost activist de partid în tinerețile lui, nici el nu a venit niciodată.

Și încet-încet viața a început să intre în normal. Eu mai mult de atât nu am făcut.

Dimineața, când au fost cele mai mari necazuri (se trăsese cu o seară în urmă), vecinii treceau prin fața blocului cu copiii de mână, vrând să-i ducă la școală și grădiniță, iar nevastă-mea a ieșit în balcon și le-a zis: „Dați-mi mie copiii, unde mergeți?” Și a strâns ea toți copiii la noi în casă, care s-au uitat la desene animate. La un moment dat s-a dus în cameră și le-a zis copiilor: „Lăsați-mă să mă uit și eu” și a prins exact momentul cu plecarea lui nenea Nicu din piață.

Atunci eram medic specialist și asistent universitar, eram printre cei mai tineri din clinică. La un moment dat, un coleg din echipa de gardă mi-a spus că mă respectă pentru că am avut curajul de a plânge în public, în sala de operații, el închizându-se în camera de gardă să plângă. Medicul-șef anestezist, care era și secretară de partid, a negat orice eveniment. Am reacționat spunând: „Îți dau carnetul meu de partid, îți dau orice vrei, dar eu am văzut creieri pe asfalt, în piață!”

Ne era totuși teamă că nu se va schimba nimic.

Din 21 decembrie am trăit speranța că vom fi liberi, sentiment care s-a estompat în 25 decembrie, la executarea lui Nicolae Ceaușescu, gest pe care în general îl găsim în țări de lumea a treia și pe care l-am interpretat ca și cum trebuia să moară ca să nu aflăm adevărul.

Prof. dr. Florin Stamatian, Universitatea de Medicină și Farmacie „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, este președinte de onoare al Societății Române de Obstetrică și Ginecologie și președinte al Asociației Române de Medicină Perinatală.

Explicații foto:

1. Stanca – Clădirea prin fața căreia au trecut salariatele de la fabrica de confecții strigând sloganul: „Pentru copii!” Eram de gardă, operam în urgență o hemoragie acută.
2. Eu și aparatul de ecografie pe care lucram în 1989
3. Cartea cu copertă verde care a înlocuit toate cărțile roșii din vitrina librăriei Universității
4. Două imagini cu articolele din ziar, cu și fără chenarul de evidențiere a articolelor