Mă întoarceam pe jos pe Calea Victoriei după „schimbarea la faţă“ generată de primar, cu restrângeri ale căilor de acces pentru maşini şi cu crearea de trotuare largi alături de care trona o foarte bine delimitată alee pentru biciclişti. Lucrarea, care ne apropie de Uniunea Europeană, în centrul unui oraş unde circulaţia sufocantă a devenit şi mai imposibilă, părea la o primă vedere şi impozantă şi bine făcută. Maşinile nu mai aveau unde să parcheze, deci pe Calea Victoriei nu se mai staţiona. Mai puţină poluare într-un oraş care şi-a câştigat un loc binemeritat în topul oraşelor periculoase prin poluarea outdoor, dar şi şoferi disperaţi care nu aveau unde să oprească. În schimb, pe acea alee a bicicliştilor venea agale un tânăr care pedala în linişte, aşa cum ar fi făcut-o mergând prin parc. M-am tot uitat, poate mai venea şi alt biciclist. Doar un câine adoptat de stradă mai găsise un spaţiu liniştit pentru odihna personală pe autostrada bicicliştilor.
Mi-am adus aminte că, în urmă cu o săptămână, când fusesem la congresul Societăţii Europene de Pneumologie la München, pe stradă erau, indiferent de ziua săptămânii, o mulţime de biciclişti. Mergeau la serviciu, aveau mici remorci pentru piaţă, foloseau bicicletele ca să se plimbe, să se mişte. La semafoare trebuia întâi să te uiţi după biciclişti, şi apoi după maşini. La Amsterdam, la fel: „inundaţie“ de biciclişti, locuri de parcare pentru biciclete presărate peste tot. Oare la noi de ce nu se poate? Este suficient să inaugurăm astfel de „alei“ de biciclete?
Mi-aduc aminte de un weekend al bicicliştilor prezentat cu tamtam la o anumită televiziune ca un mare eveniment stimulant pentru populaţie. Şi atunci m-am întrebat la fel: este suficientă o astfel de iniţiativă? Răspunsul este clar: nu! Pentru că populaţia noastră, în special tineretul, nu este deloc pregătită pentru a-şi schimba stilul de viaţă. Poluarea este acceptată, parcurile se răresc, iar pentru promovarea mişcării în aer liber se face prea puţin. Stăm cu orele în maşină în drumurile spre serviciu şi spre casă. Există o hegemonie a maşinii peste tot, şi pe marile bulevarde, şi pe micile străduţe de cartier. Nimeni nu ştie cât este expus, cât ar putea câştiga în ani de viaţă dacă ar face schimbări în modul cum îşi aranjează traiul.
Pledoaria pentru sănătate se construieşte prin educaţie încă de la grădiniţă, şi apoi în şcoală. Am făcut suficient aici? E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem toţi. Poate că, în loc să dăm la televiziuni infinite discuţii politice, talk-show-uri şi alte cancanuri despre false personalităţi, ar fi de preferat, ba chiar avem obligaţia să creăm o opinie de masă, să educăm o populaţie care încă mai crede că achiziţionarea unei maşini este tot ce se poate întâmpla mai bun în viaţa sa. În acelaşi timp cu crearea benzilor de biciclişti va trebui să gândim o strategie pe termen lung de cultivare a acestui sport, o modalitate de deplasare nepoluantă, nezgomotoasă, binefăcătoare.