Actualii specialişti în ortopedie pediatrică
din ţara noastră (sunt aproximativ 20 de chirurgi în această specialitate) se văd
puşi în faţa unei situaţii extrem de dificile. Ei se confruntă zilnic cu o
avalanşă de boli ortopedice la copii, având cauze genetice, cu malformaţii
foarte grave. Viitorul micuţilor pacienţi este compromis şi adeseori viaţa lor
este în pericol.
Prin Ordinul Ministerului Sănătăţii cu
nr.1044/2006, ortopedia pediatrică era asimilată specialităţii ortopedie şi
traumatologie. Asta însemna, practic, desfiinţarea specialităţii. Un act
normativ periculos, ce condamna mii de copii cu afecţiuni ale oaselor la o viaţă
chinuită, în lipsa accesului la tratamente strict specializate, specifice vârstei.
Astfel, printr-o hotărâre ministerială poate pripită, ortopedia pediatrică a
dispărut (ca sistem de pregătire a rezidenţilor) pentru o perioadă de cinci ani
(2006–2011), absorbită de ortopedia pentru adulţi.
Consecinţele sunt cunoscute şi le reiterăm
cu toată responsabilitatea. După mai bine de cinci ani de „intensă asimilare“,
colegii din specialitatea ortopedie şi traumatologie de adulţi nu au preluat
nici 10% din patologia destinată până odinioară ortopezilor pediatri. Dovadă
sunt cei peste 1.000 de copii, din toate colţurile ţării, care suferă de boli
ortopedice extrem de grave, operaţi anual la Clinica de Chirurgie şi ortopedie
pediatrică de la Spitalul „M. S. Curie“ Bucureşti. Numărul acestor cazuri
disperate este în continuă creştere, iar în contextul blocării accesului
tinerilor rezidenţi la pregătirea în ortopedie pediatrică, se naşte întrebarea
firească: cine îi va trata pe copiii noştri în viitorul apropiat? Este greu de
crezut că secţiile de ortopedie pentru adulţi din ţară vor fi dispuse să preia
cazurile complicate ale unor copii cu afecţiuni osoase dacă nu au făcut-o până în
prezent.
Din fericire, justiţia română a înţeles că
ortopedia pediatrică este o specialitate de sine stătătoare, urmând ca din
acest an ea să reintre în nomenclatorul de specialităţi al Ministerului Sănătăţii.
Tabloul şi aşa sumbru al asistenţei de
specialitate pentru pacienţii pediatrici a fost deseori presărat cu evenimente
nefericite ale unor cazuri supuse eşecului, în încercarea timidă a medicilor
ortopezi pentru adulţi de a trata unele afecţiuni osoase traumatice sau
non-traumatice ale copiilor. Departe de noi vreo umbră de reproş la adresa
colegilor noştri din ortopedia adulţilor, care s-au văzut şi ei obligaţi, în
unele situaţii de urgenţă, să preia cazuri de ortopedie pediatrică.
Avizaţi şi îndreptăţiţi, formatorii de
ortopezi pediatri şi-au exprimat punctele de vedere de câte ori au avut
prilejul, informând şi instituţiile responsabile din domeniul sănătăţii.
Răspunderile cad pe clinicile universitare
din toată ţara, obligate a se preocupa de viitorul acestei specialităţi. Aici
ajung cazurile grave de ortopedie, ce nu pot fi rezolvate în restul unităţilor.
Dar, ce folos? Lipsa medicilor rezidenţi în ortopedie pediatrică şi
precaritatea dotărilor şi echipamentelor necesare compartimentelor şi secţiilor
pentru copii face imposibilă menţinerea nivelului actual de performanţă.
Aproape toţi copiii cu astfel de patologie au în comun aceeaşi poveste: sunt
pasaţi între medici fără pregătire de specialitate în ortopedie pediatrică,
prin spitalele din ţară. De multe ori, diagnosticul şi tratamentul greşite au
consecinţe nefaste asupra stării de sănătate fizică şi psihică.
Munca de ortoped pediatru presupune îngrijirea
unei categorii aparte de pacienţi şi aceste cazuri nu pot fi operate în
clinicile de adulţi. Îmi vin în minte numai câteva dintre cele mai grave afecţiuni
ale copiilor ale căror tratamente fac obiectul exclusiv al activităţii
ortopezilor pediatri: boala oaselor de sticlă (maladia Löbstein), displazii de
femur, de fragmente din tibie, scolioze congenitale idiopatice peste 80 de
grade, diformităţi grave ale piciorului, tumori maligne osoase, deformări din
paralizii cerebrale. Sunt faţete ale activităţii noastre, prezente adesea şi în
paginile săptămânalului „Viaţa medicală“,
în articole ştiinţifice, reportaje, interviuri, relatări de la evenimentele
organizate de Asociaţia Română a
Traumatologilor şi Ortopezilor Pediatri (ARTOP).
Pentru o corectă informare, amintim câteva
date. În România, ortopedia pediatrică este practicată ca specialitate aparte
de peste 100 de ani, în cadrul chirurgiei şi ortopediei pediatrice, iar odată
cu apariţia specialităţii de sine stătătoare (1996), s-au făcut mari progrese,
prin eforturile chirurgilor şi ortopezilor pediatri. Dedicaţi preponderent sau în
exclusivitate ortopediei pediatrice, ei rezolvă peste 90% din pacienţi, doar
10% fiind selectaţi şi trataţi în secţiile de ortopedie şi traumatologie pentru
adulţi.
Un argument solid în favoarea reînfiinţării
specialităţii l-a constituit curricula de pregătire a rezidenţilor în ortopedia
pediatrică, document ce cuprinde afecţiuni ortopedice care nu pot fi tratate în
spitalele de adulţi, care nu au secţii, personal şi echipamente adecvate pentru
a trata nou-născuţii, sugarii, copiii mici şi preşcolarii, neavând nici
anestezişti specializaţi în asigurarea unor anestezii pentru intervenţii
laborioase la această vârstă, nici reanimatori pentru afecţiunile grave, ce
necesită supraveghere prelungită.
În prezent, nu există afecţiune ortopedică a
copilului care să fie tratată de către ortopezii de adulţi mai bine decât
ortopezii de copii. O serie de alte afecţiuni, precum osteogeneza imperfectă,
malformaţiile grave ale membrelor, artropatiile hemofilice, diformităţile
toracelui etc. sunt rezolvate numai în secţiile de ortopedie pediatrică.
De
la înfiinţarea ortopediei pediatrice ca specialitate distinctă, specialiştii
din ţara noastră au ridicat standardele domeniului la nivel european şi
mondial. Astfel, România are patru membri în Societatea Europeană de Ortopedie
Pediatrică (EPOS) şi un membru în boardul editorial al Revistei Europene de
Ortopedie Pediatrică (JCOR). Aceştia au publicat nenumărate articole în reviste
internaţionale de prestigiu de profil, au comunicat articole de mare interes la
conferinţe şi congrese internaţionale şi sunt apreciaţi ca buni specialişti.
Iată
de ce, pentru a evita regresul ortopediei pediatrice din România, în prezent la
un nivel asemănător tuturor ţărilor din Europa şi din lume, aceasta trebuie să
fie o specialitate de sine stătătoare, cu un sistem de pregătire adecvat pentru
rezidenţi, aşa cum s-a făcut în anii precedenţi acelui act normativ al Ministerului
Sănătăţii. MS a făcut deja un pas important spre remedierea acestui deficit de
asistenţă medicală specializată: în acest an, la concursul de rezidenţiat au
fost repartizate primele locuri de ortopedie pediatrică după o pauză de cinci
ani, timp în care nu se mai formase niciun specialist în domeniu. În acest fel,
cele mai mari spitale de copii din România – Spitalul Clinic de Urgenţă pentru
Copii „M. S. Curie“ şi Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii „Grigore
Alexandrescu“ din Bucureşti – îşi vor putea redobândi câte o linie de gardă,
pierdută prin desfiinţarea specialităţii. O intervenţie binevenită, ce se va
oglindi în îmbunătăţirea asistenţei medicale de urgenţă din ţara noastră.
