O scurtă trecere în revistă le va permite
celor care s-au îndepărtat de practica medicală în favoarea celei de coordonare
de programe medicale, să-şi amintească rostul unor tratamente aplicate în urgenţele
hipoglicemice. Nu amintim formule biochimice, capitole de fiziologie sau de
fiziopatologie, ci doar rolul salvator al preparatului comercial numit glucagen
(glucagon), atunci când este administrat în urgenţele hipoglicemice. Urgenţă
medicală majoră, hipoglicemia severă înseamnă, în afara tulburărilor majore
senzoriale şi motorii imediate, şi posibile complicaţii neurologice şi
vasculare la distanţă. Starea amintită implică o totală inabilitate a
pacientului, după cum este lesne de înţeles, de a-şi putea rezolva singur situaţia.
Cu alte cuvinte, doar o altă persoană aptă
fizic şi mintal, dar şi educată în mod specific, va putea acţiona cu şanse de
succes. Condiţiile pentru îndeplinirea unui atare demers terapeutic sunt, după
cum spuneam, antrenamentul şi cunoştinţele serioase în domeniu, calm şi mai
ales o rapidă ierarhizare a gesturilor importante şi salvatoare. În stările
hipoglicemice severe premergătoare cu secunde sau minute comei hipoglicemice,
pacientul, de regulă, fie nu mai poate înghiţi soluţia zaharată fără a risca să
se înece, fie chiar o refuză, uneori vehement-violent, în virtutea procesului
educaţional de-o viaţă, care nu încurajează ingestia produselor ca atare. În
toate circumstanţele în care varianta orală a administrării este imposibilă,
următorul gest este administrarea de glucagon. Dispozitivul comercial permite
solubilizarea rapidă şi injectarea s.c.,i.m., i.v. Altă variantă salvatoare reclamă timp, ajutoare, şansa de a
aborda în secunde sau minute un mijloc de transport asistat către un spital, de
preferat cu un departament de urgenţe metabolice.
…Şi care este problema? mi se poate replica.
O stare hipoglicemică severă (cu deglutiţie incertă sau abolită) va fi abordată
cu maximă rapiditate apelând la varianta injectării glucagonului. Acesta intră
rapid în acţiune, oferind concomitent şi timpul necesar pentru ingestia de
glucide, dar şi pentru transportul la spital, deloc facil uneori.
…Şi iată problema: lipsa glucagonului. De
aproape doi ani, din farmaciile din ţară lipseşte acest medicament, care se adăuga
pe reţeta celor insulinotrataţi. În alte ţări – nu numai vest-europene – nu
există nicio târguială pe această temă. În România, au beneficiat de
prescrierea sa, în cadrul Programului naţional de diabet, doar persoanele
insulinodependente (nu şi cele cu diabet zaharat tip 2 ulterior
insulinotratate) şi, apoi, doar copiii şi tinerii. Dar, după cum am spus, în
ultimii doi ani, procurarea acestui preparat se face din ţările vecine.
Unul dintre pacienţii-utilizatori potenţiali,
care s-a prezentat recent, copil în vârstă de opt ani, are diabet zaharat de şase
ani. Implicarea familiei este lesne de înţeles, dar imposibil de reprodus
succint. Consecinţa este un bun şi constant echilibru metabolic, dar – fără să
constituie o excepţie pentru această categorie – cu uşoare reacţii
hipoglicemice. Cu câteva zile înaintea prezentării, copilul a intrat într-o
stare hipoglicemică severă, pentru care mama, altădată, ar fi injectat
glucagon. Spitalizarea a fost singura soluţie. Întâmplarea face ca familia să
aibă, de o bună bucată de vreme, bagajele la uşă, pentru că neplata unor
credite îi scoate din casă. Iată ce simplu a fost, ar spune un cinic, n-au mai
pierdut timpul cu pregătirea bagajului pentru spital.
Cine poate linişti familiile celor care, într-un
moment sau altul al vieţii, au nevoie de un simplu dar salvator medicament,
care nu a mai găsit loc pe nicio listă (dar nici măcar contra cost!). Unde s-au
produs neînţelegerile, de ce sunt ireconciliabile?
„…Minister, casă de asigurări, consilieri, profesionişti, nene doctor,
tanti doctor… Un glucagon, vă rog! Promit să nu-l folosesc decât în pragul
lumii de dincolo; promit să nu devin encefalopat; promit să nu devin un asistat
social. Nu-l voi folosi decât într-un singur scop şi voi rămâne un cetăţean de
nădejde…“
