Stimate Moş, păstrătorul
Banilor şi al Resurselor pentru sănătate, ocrotitorul bolnavului şi-al drumului
lui prin Infern, minte luminată şi înţeleaptă dincolo de puterea omului de
rând, datornic cu grijă pentru fiecare suflet mare sau mic – bolnav cu voie sau fără de voie, sluga ta
obedientă şi la îndemâna bunului tău Plac. Noi, Piticii sistemului, trudnicii
la şurubelniţă şi ciocan, dorim să te rugăm următoarele pentru anul care vine,
în ordine complet aleatorie.
În primul rând
ne-am dori ca măcar o parte din cadourile pentru copiii cuminţi (şi cei mai puţin
cuminţi) să ajungă la destinaţie. Prin copii cuminţi, dorim a clarifica, nu
sugerăm Pitici cuminţi care alături de noi lucrează în slujba Domniei Tale şi care,
cu mult zel, îşi construiesc vieţi huzurinde din ciocolată şi poleială. Poate
nu ştii, Moşule, dar multe din gândurile Tale bune se duc pe copcă şi-ajung
complet brambura, care în botoşei nepotriviţi, care în achiziţii fantomă. E
greu, pricepem, o singură Minte la atâtea guri de hrănit, totuşi, poate măcar
la anul către copii va merge şi
altceva decât nemernicia noastră. Poate nu ştii, dar în România mor mulţi copii
şi mor unde-ar fi putut trăi. Poate nu ştii, dar în România se nasc copii şi
unii părinţi îi lasă în maternităţi şi ajung să umfle din nou cămine şi
orfelinate. Poate nu ştii, dar în România încă mai vezi rahitism, malnutriţie,
iar prin cămine şi stabilimente încă îi mai legăm cu tifon de pat pe cei
bolnavi şi destituiţi. În România încă mor copii de boli simple, mor pentru că
nu ajung la doctor, mor pentru că ne pasă mai mult de termopane şi instalaţii
de climatizare, cumpărat maşinuţe roşii cu girofaruri şi elicoptere decât să dăm
prioritate vieţii acolo unde începe viaţa de fapt. Când e ultima oară, Moşule,
când în România am făcut un spital nou pentru copii? Când e ultima oară când
ne-am ocupat de şansa lor la viaţă?
În al doilea
rând, ne-am dori ca bătrânii noştri să aibă parte de grijă mai bună la sfârşitul
vieţii. Ştim, bătrânii vor muri oricum. Ştim că moartea lor e un dat, inevitabilă
şi până la urmă un moft, o obişnuinţă. Dar când noi, Pitici ai sistemului,
ajungem să ne ocupăm de ei şi bolile lor, poveştile pe care ni le spun sunt
înspăimântătoare. Sunt uitaţi de tot şi de toţi, Moşule. Fac coadă la
dispensare şi policlinici pentru reţete mai mult ca o scuză să mai vadă şi ei
faţă de om, să mai schimbe şi ei o vorbă unul cu celălalt. Ştii cum ajung de
multe ori să moară? Singuri în apartamente de bloc cu vreo potaie de pripas
drept singur suflet prin preajmă, închişi cu cheie şi yală de copii sau nepoţi
sau străini cărora le-au dat casele cu rentă viageră. Alţii – mai rău – ajung
în cămine uneori private unde stau ca în anticamera morţii şi în fiecare zi se
uită cum se împuţinează, cum unii pleacă, alţii vin, cum se duc şi singura
fereastră de speranţă e moartea în somn. Vai de noi şi de bătrânii noştri, Moşule,
vai de felul cum am ajuns să ne purtăm cu ei, vai de obrazul lor brăzdat şi de
mizeria la care i-am condamnat. Moşule, când e ultima oară când le-am dat o şansă
la socializare, la bunăstarea sufletului? Şi, dacă tot eşti acolo, Moşule, când
e ultima oară când Biserica şi-a văzut de menirea ei să adune oiţele domnului
în jurul Altarului? Poate pui o vorbă bună, n-ar strica.
În al treilea
rând, Moşule, am vrea să ne ocupăm mai mult de oamenii prin a căror muncă şi
contribuţie am ajuns noi să existăm. Suntem aici pentru că ei ne-au vrut, o organizaţie inventată de Om pentru Om. Fără sănătatea
lor şi fără buna lor muncă ne ducem de râpă şi merită, măcar o dată în an, să
ne aducem aminte de asta. Cum am putea continua când numărul lor se împuţinează
şi piere, unii pleacă, alţii se îmbolnăvesc, am ajuns să avem pensionari la 30
de ani, tratăm boli pe care le-am putea preveni sau rezolva din vreme şi care
în schimb ne cresc cheltuielile pentru că menirea noastră s-a transformat
într-un serial ieftin în care doar în spitale mai găseşti sănătate. Ştii că nu
e aşa. Ştii că noi nu suntem actori într-un serial ieftin. Moşule, pierdem adepţi.
Şi când nu vom mai avea adepţi nu vom mai avea cui da cadouri, nici copiilor
cuminţi, nici bătrânilor.
Şi, la final,
chiar dacă nu-i tocmai corect, am vrea, Moşule, ceva şi pentru noi. Poate că nu
se vede dar noi suntem şi noi o parte din ei.
Şi noi avem copii. Şi noi avem părinţi. Şi noi avem bătrâni. Şi noi muncim.
Când e ultima oară când te-ai uitat, de-adevăratelea, la cum muncim? La
halatele rupte, la murdărie, la furnalele în care intrăm dimineaţa şi din care
de multe ori ieşim a doua zi dimineaţă, la umbra de pe feţele noastre te-ai mai
uitat în ultimul timp? Albă ţi-e barba, roşie taftaua, sprinteni sunt renii la
sanie, mândru e Rudolf dinaintea lor. Am pus tot ce aveam mai bun la picioarele
meseriei noastre, anii de viaţă cât am învăţat, serile pe care nu le-am dat
familiei, vacanţele pe care nu le luăm că n-are cine ne lua locul, ştii bine că
şi anul acesta, pe când alţii stau şi se odihnesc, noi Piticii lucrăm zi şi
noapte, şi de-ar fi doar o zi în an, dar e zi de zi, an de an, Moşule, şi
cadoul nostru nu mai vine. Alţii vor zice bani, dar ştim, şi Tu şi noi, unde se
negociază serviciu contra bani şi credem, umil, că nu facem parte din profesia
aia. Nu cerem altceva decât ce e al nostru de drept: unelte, curăţenie,
demnitate în muncă, un loc între oameni acolo unde ne e locul să fim. Nu sunt
vorbe goale, goale sunt doar promisiunile de până acum, goale sunt galantarele şi
farmaciile, goală e mintea care a semnat pentru lucruri care nu s-au cumpărat
niciodată, plin e contul, gros e obrazul. Ah, şi până nu uitam. Un pic de
sinceritate se poate, Moşule? Cât costă cadourile de fapt? Cât costă mantia de
rubin? Cât costă sania? Cât costă postul de Pitic? Şi câţi Pitici ar fi bine să
fim?
Şi-un mic
moft, la final. E posibil în anii care vin să ne zicem altfel şi noi, şi Tu? Să
ne zicem nouă pe numele nostru adevărat, adică noi medici, iar tu guvern?