Riscul
are ca fundal personalitar curajul, iar ca specie tipologică îndrăzneţul;
finalitatea este calculată ţintind către o gratificaţie a adlerianului „Streben
nach Macht“. Riscă acela care se aruncă
cu pieptul gol în faţa armelor încărcate, dar mizează pe şansa că nu se va apăsa
pe trăgaci.
Opunerea are ca
fond psihologic aptitudinea transcendentalizării. Cel care rezistă nu mizează
pe şansă, nu crede în salvarea sau izbânda sa, ci, asediat, refuză fără să se
gândească la altceva. Opoziţia nu are finalitate, fiind caracterizată prin
nonprofit; în acest fel, oricine filosofează, chiar fără a fi filosof, se
jertfeşte.
Există parcă o
incompatibilitate între risc şi pierzanie: cei ce pierd nu calculează riscul,
iar cei ce riscă nu acceptă pierderea. În timp ce riscul se constituie ca un
comportament biologic generalizat, sacrificiul este o îndepărtare de comun, o
pregătire a unei experienţe privilegiate, care, fără a cunoaşte alte motivaţii
decât cele interioare, dă naştere în mod liber propriului său obiect constituit
într-o „altă natură“, unul modelat în felul naturii, dar opus legilor sale.
Opoziţia dintre felul impus de natură, care generează riscul, şi posibilitatea
de a crea liber obiecte ale minţii, care generează opoziţia, este de aceeaşi categorie
cu antinomia corp–suflet. Demersul imolator stabileşte spaţiul în care se afirmă
libertatea imaginii faţă de substanţa sa şi se opune înglobării subiectului în
obiect.
Fără scăpare
înseamnă asumarea nimicului heideggerian şi acceptarea unui sentiment de teamă
sublimă, limită a distanţelor extreme: faţă de unicitate este adevărat excepţională,
faţă de clădire este adevărat rară, faţă de creştere este adevărat uscată, faţă
de îngrădire este adevărat întrerupere, faţă de drumuri este adevărat abandonare.
Cel ce se străduieşte
până la capăt are meritul că, după ce s-a convins că speranţa a murit, priveşte
moartea trupului ca pe o potrivire firească. Nimeni nu moare în patul său, ci
cu mult înainte, odată cu încrederea, condamnat la ştiinţa morţii în ziua când
nu-şi mai recunoaşte sentimentele.
Izolarea Sinelui
trage din fiinţă o tăcere eternă, pe care nici oamenii veritabil religioşi,
nici cei veritabil raţionali n-au observat-o vreodată în lume.
Atunci, care
este locul ocupat în axiologia existenţială de cei ce riscă şi cum locuiesc
lumea cei neclintiţi?