Nu mă deranjează că, la Timişoara, doctorul Ionel Cioată, ginecolog, refuză să facă avorturi la cerere. Nu mă deranjează nici măcar faptul că, pentru alegerea lui, Biserica Ortodoxă Română a considerat că e cazul să-l medalieze cu crucea „Martirilor Brâncoveni“. Mă deranjează, în schimb, refuzul pe fond de-a executa un act medical pe motive religioase. Şi – mai mult decât atât – mă înfurie, întrucâtva, sinonimia avort–păcat introdusă în dezbaterea publică, consimţită de domnia sa şi ejusdem farinae.

Credinţa oarecum mistică a doctorului că mâna îi e ghidată de o forţă superioară aparţine vernacularului. Fiecare confrate are o steluţă a lui, undeva, departe, care face să ia uneori decizii – aparent – miraculoase, care îi conferă sieşi mira unei calităţi şamanistice, dincolo de realitatea sobră prezentă. Totuşi medicina, chiar dacă rămâne o artă, e o artă a respectării unui canon strict de cunoaştere, de ştiinţă, de praxis. Lăutăria medicală e simpatică, urbis et orbi, dar intens periculoasă. Diluează conceptul de meserie la care au muncit, secole peste secole, oameni a căror credinţă cel mult confrunta realitatea anatomică, fiziologică, patologică din faţa ochilor. Omul rămâne în străfundul lui mic în faţa complexităţii imense. Astfel că, periodic, vei avea pasul înapoi de la raţiune, care raţiune rămâne deferită autorităţii supreme.

Dacă a trăit, Dumnezeu i-a dat zile. Dacă n-a trăit, de fapt Dumnezeu a hotărât. De fapt? De fapt, lucrurile stau sensibil altfel. În antiteză cu opţiunea domnului doctor de a nu comite „un păcat capital“ stau 30 de ani de prohibiţie a avortului, cu consecinţe încă studiate şi incomplet cunoscute, majoritatea nefaste. Inclusiv tsunamiul de chiuretaje care a început în anii ’90 e plauzibil că a fost generat de trei decade de prohibiţie, educaţie sexuală primitivă sau mai exact absentă. Mesajul în schimb, la reuniunea crucii cu şarpele de aramă, e că – pe undeva – toate femeile care aleg să termine o sarcină deliberat, în perioada în care (medical!) e considerat adecvat, comit un sacrilegiu. O crimă. Sau ele, sau persoana care execută chiuretajul.

Suspiciunea că cineva devine vinovat de infanticid la grad de morulă or gastrulă e o alunecare în fundamentalism care riscă să prejudicieze sănătatea psihică a unei populaţii şi-aşa ambivalente. Se aduc în sprijin cifrele spăimoase, sadismul indiferent al performerelor obiceiului, cele cu „nenumărate“ avorturi la activ. Nimeni n-are timpul necesar să digere realitatea că altele sunt, de fapt, variabilele care modulează excesul: sărăcia, violenţa domestică, analfabetismul, de multe ori boala psihică, sau pur şi simplu morbul social. În văgăuna firii, oamenii fac ca iepurii. Prăsesc ce nu pot creşte, cresc ce nu pot prăsi decât prin ignoranţă, anume animalismul simbiotic. Prilej, o dată în plus, pentru sămânţa medievală de gândire să cuprindă inclusiv purtătorul de halat şi stetoscop care va acredita ideea că nimic nu poate opri ciuma culturală în afară de frica de Dumnezeu. Şi e o frică ubicuă, paternalistă, frica pe care ţi-o dă în cele din urmă ameninţarea cu calvarul veşnic.

Îşi închipuie, pe undeva, apologetul soluţiei prohibitive că frica de Dumnezeu îi va convinge pe poporani să nu mai acupleze? Argumentul pro-avort este foarte simplu: ai opţiunea să o faci. Fă-o informat, fă-o în compania medicului. Fă-o în timpul recomandat şi tu, stat, discută clar limitele siguranţei în care se face o terminare de sarcină. Du dezbaterea până acolo unde au dus-o ţări care au limitat vârsta maximă de avort nu la 24 de săptămâni, ca la noi, ci la 12, spre exemplu. Dar lasă opţiunea. Şi lasă Biserica unde îi e locul, la capela spitalului. Ciudată e ziua în care singurul sfătuitor pentru o femeie, pentru un bărbat, la începutul vieţii lor sexuale, e doar duhovnicul. Cu toată cuvioşenia posibilă, e puţin probabil că domniile lor vor cunoaşte subtilităţi cum ar fi metoda calendarului, felul propriu în care se montează un prezervativ sau eficacitatea comparativă a unui spermicid versus IUD.

Rolul educaţional al medicului, în momentul în care se contaminează cu misticism, încetează să mai fie un mijloc transparent de informare. Nu e doar părtinitor, e sub buna practică stabilită internaţional prin Convenţia de la Helsinki care e acolo tocmai să ferească medicul de „crize de conştiinţă“, vezi epifanii, în care ce face el e, de fapt, munca dracului. Nu există diavol în meseria noastră decât cel mult în detalii. Şi detaliul fundamental e că principiile la care aderăm sunt, dincolo de ramificaţiile etice, consfinţite empiric. Iar, empiric, refuzul medicului de-a performa un act medical trebuie să ia în considerare realitatea că poate să facă asta doar atâta timp cât are pe cineva împrejur, ironic, dispus să facă lucrul pe care cel dintâi l-a deferit. Altfel, într-o situaţie teoretică în care în comuna Petreuşi există un singur medic, şi se întâmplă că trebuie să facă un avort la cerere, şi refuză, şi apoi se întâmplă un necaz oarecare, medicul va fi în culpă, cu credinţa lui cu tot.

Nu trăim nici la umbra minaretului, nici a catedralei. Există şi alte mijloace de a aborda uşurinţa cu care multe femei din România fac chiuretaje decât biciul religios. Doar că e atât de tentant, pentru majoritatea, să pice în plasa motivaţiei fundamentaliste. E o gândire de tip taliban care întoarce femeia câteva sute de ani în urmă, când oricine se pronunţa asupra conţinutului uterului ei, mai puţin ea. Şi corpul medical ar trebui să sancţioneze asta în comun. Suntem o specie seculară. N-avem zei. N-avem altare. Avem cel mult alei prin cimitire, amintire că suntem doar neputincioşi, de multe ori, dar şi oameni. Nimic mai mult. Jurământul profesional spune că mai întâi să nu faci rău. Legea spune că mama decide. Nu există un hiat logic, sau moral, aici. Există doar mâna dibace a zelotului pretinzând că există acel „Altcineva“ care, de fapt, învârte roţile destinului. Şi le învârte şi când se abţine să facă vreun gest. Cu multul respect pe care îl am pentru orice alt purtător de parafă, dar linia în nisip este imixtiunea vieţii private în profesie.

În privat pot fi orice, pot crede în orice, pot mânca orice atâta timp cât decizia e despre mine şi mi-o asum, în limite stabilite şi normate social şi legal. Dar la serviciu, când mă îmbrac în halat, mă dezbrac de toate celelalte. Opţiunea de carieră e simplă pentru acela care, în conflictul şi tumultul lui intern, ajunge la concluzia că e incompatibil cu meseria medicală. Anume: o poate părăsi. Altfel vor fi situaţii, inevitabile, când va intra în conflict/contradicţie cu dogma religioasă. Exemplele sunt mult prea numeroase pentru a fi nominalizate aici. Suficient să rămânem la canonul deja existent: în România avortul e legal, inclusiv la cerere, se face pe bază de consimţământ informat de către medicul specialist. Dacă medicul specialist refuză să facă actul medical din motive religioase, e în dreptul lui, dar trebuie să se asigure, avant la lettre, că pacienta a fost trimisă unui confrate dispus să facă asta. Refuzul, unanim, de-a face avort în numele Crucii ne-aduce într-un teribil hăţiş din care nu se poate ieşi decât pe cale juridică. America a rezolvat deja asta în legendarul Roe vs. Wade. S-au împlinit deja 50 de ani de la decizia istorică. E nevoie de o hotărâre similară şi în jurisprudenţa românească?