Este greu de stabilit perioada în care
serviciile de urgenţă sanitară au înregistrat o dezvoltare semnificativă, dar
este clar că în ultimii ani acestea au atins o culminaţie în vârful căreia se
plasează, ca o adevărată vedetă, ambulanţa. Şi aceasta pe bună dreptate. Pretenţiile
faţă de această activitate medicală specială acoperă o suprafaţă jalonată de
ubicuitate, eficienţă şi promptitudine. Dintre acestea, cel mai mult pare să
fie apreciată iuţeala, ceea ce, iarăşi, nu este greşit. Erorile încep să curgă
din momentul în care promptitudinea este confundată cu repezeala, goana, falsul
eroism şi vedetismul ori cu „graba care strică treaba“.
Chemată să salveze, să ajute ori chiar să
vindece, de prea multe ori de câtăva vreme, sunt de neînţeles şi de nepermis
cazurile în care scumpele noastre ambulanţe „o dau în bară“. Majoritatea maşinilor
cu însemnele ambulanţei care gonesc pe străzi şi şosele se prezintă foarte
bine, sunt echipate cu aparatură medicală utilă şi asigurate cu personal
antrenat şi loial, ceea ce face ca incidentele tot mai dese în care sunt
amestecate să aibă urmări dramatice.
Se ştie, în general, că, odată chemată,
„salvarea“ va veni. Ceea ce vrea toată lumea este ca ea să ajungă la bolnav
repede sau cât mai repede. Între indicatorii pe care îi etalează acest serviciu
este şi acela al timpului de intervenţie la caz, care se doreşte să fie din ce
în ce mai scurt. La noi încă nu sunt prea dezvoltate servicii similare
concurente, care să se bată pe piaţa intervenţiilor mobile, astfel încât modul
imprudent şi periculos în care umblă pe drumuri maşinile ambulanţei este de
neînţeles. Pentru ce goneşte prin intersecţia de la Lizeanu ori de la Dorobanţi
cu o sută de kilometri pe oră şi într-un fel agresiv şi riscant o maşină care
mai are până la Spitalul de Urgenţă doar câteva sute de metri? Nu trec nici măcar
două luni fără ca pe această bucată de drum maşinile salvatoare să nu facă măcar
un accident de circulaţie serios.
Este imposibil ca un şofer de pe ambulanţă să
nu fi văzut, măcar odată, cum, ajuns la spital, bolnavul este preluat de
personalul de acolo cu răbdare, calm şi atenţie şi că nimeni nu goneşte. Tocmai
pentru că graba fără sens poate face ravagii mai mari decât boala pentru care
pacientul a fost adus acolo. Acesta ar fi cel mai important lucru pe care ar
trebui să-l ştie şoferii de ambulanţă. Însă ceea ce se pare că ştiu ei cel mai
bine este că au prioritate nelimitată şi pe această bază sunt obişnuiţi să li
se facă pe plac pe toate drumurile publice. Ceea ce nu e un lucru de laudă. Mai
bine ar fi dacă şi-ar băga toţi în cap că principala lor obligaţie este să nu
facă accident şi să ajungă acolo unde sunt porniţi.
În general, şoferul de pe ambulanţă are
reputaţia unui om de treabă. Are în jur de patruzeci de ani, o cuperoză discretă
dar vizibilă, o statură potrivită, pare tot timpul puţin obosit şi, deşi nu
este cu adevărat afabil, este dispus să povestească. A fost adus în sistem de o
cunoştinţă sau de o rudă, este săritor, îngrijit, bun camarad şi îl dor tot
timpul şalele. Cunoaşte tot ce mişcă în serviciu şi ştie cu exactitate ce ar
trebui făcut ca lucrurile să meargă bine în aproape toate domeniile, dar nu se
plânge de nimic.
Ca mulţi alţi şoferi, când omul nostru se
urcă la volan să plece în misiune, acest „travesti“ ia sfârşit şi, judecând după
cum circulă ambulanţele noastre, el îşi va dezvălui cu largheţe fondul
compulsiv, înclinarea organică spre risc gratuit şi un vocabular rebarbativ de
cea mai jenantă extracţie. Nu se poate şti dacă a văzut „Moartea Domnului Lăzărescu“,
dar este aproape sigur că ştie multe filme americane în care furgoanele salvării
aspiră distanţe şi obstacole, iar ambulanţierii sunt eroii unor acrobaţii şi
vitejii cu alura unor duri cărora le iese totul „la marele fix“.
Când
se trezeşte din smuciturile accidentului de circulaţie, din ţipetele doctorului
care îl însoţeşte ori ale firavei asistente care stă la capul bolnavului inconştient,
acest driver rareori va înţelege din
ce cauză i s-a întâmplat necazul. Pentru că el avea toate semnalele acustice şi
luminoase pornite şi toată dreptatea din lume să circule vraişte.
Trebuie, odată şi odată, cineva să-i spună
domnului Gică-şoferul că nu este aşa şi că protecţia cea mai bună pentru el, maşină
şi personal nu i-o asigură nici orbitorul girofar, nici fioroasa sirenă şi nici
icoanele şi crucile pe care le poartă mai la vedere sau mai pe ascuns toată şoferimea.
Protecţia asta i-o poate procura doar conducerea preventivă şi atitudinea
profesionistă. Acesta e adevăratul eroism al ambulanţierului şi nu atitudinea
de rebel cu care dumnealui face praf aproape în fiecare lună câte o maşină
scumpă, plătită din greu de populaţia care o aşteaptă cu încredere răbdătoare şi
o preţuire, iată, câteodată nemeritată. Pentru că va fi având ambulanţa
prioritate absolută, dar nu şi prioritatea de a face accident.
Cine îi are
în subordine pe şoferii de pe salvare trebuie să se asigure că înţeleg bine
această schemă şi să o pună în funcţiune. Judecând după îndesirea tot mai
pronunţată a incidentelor de circulaţie în care sunt implicate aceste maşini,
s-ar putea crede că pentru Salvare s-au putut găsi numai şoferi imprudenţi.
Neabandonându-ne chiar de tot optimismul, să rămânem, totuşi, cu speranţa că,
după pierderea măreţei noastre flote oceanice, nu se va întâmpla ceva asemănător
şi formidabilelor noastre ambulanţe doar din cauza unora care confundă
prioritatea în trafic cu oricare alte priorităţi.
