Nu suntem o comunitate. Suntem o adunare de singurătăţi, uneori domolite de sentimentul minimei congregaţii. Există casta veteranilor, cei care – cu bune, cu rele – au târât medicina românească din marasmul primilor ani după 1989. Împrejuru-le stă un halo, o penumbră ischemică de nou-creaţi. Nou-crescuţi. Prăsiţii. Prăsiţii n-au niciun Dumnezeu, s-au altoit pe libertăţile pieţei de desfacere capitaliste şi, unde-au avut cap, unde-au avut buzunar, dar mai ales unde buzunarul n-a avut fund, şi-au îndesat diverse. Dacă cineva are vreodată curiozitatea să deseneze o genogramă a funcţiilor s-ar putea să aibă surpriza, nu neapărat în stupor, că există în România la acest moment veritabile familii, care, la două-trei generaţii, continuă să producă medicină mai mult pentru medici decât pentru pacienţi. Unde pacienţii sunt doar un pretext de antrepriză. Departe de mine să susţin că produsul medical e otrăvit. Până la urmă, magisteria medicală propune că e o brăţară de aur şi munca breslei noastre, transmisibilă din tată în fiu. O poveste apocrifă propune că un domn profesor îşi lăsa progenitura încă din studenţie să opereze, pe când pacientul dormea dus. Pacientul plătea la nivelul academic al marelui prelat al sănătăţii, dar era cusut de un ucenic. Dar cine să-l certe pe profesor? Cine să-i spună că ce face e periculos, chiar ilegal? Altă poveste apocrifă spune de destinul unui tânăr chirurg al cărui succes a plecat de la patru paturi şi-a ajuns pe la câteva sute bune de operaţii pe lună. Pentru că „tăia“ bine, pentru că era onest şi pentru că bunătatea lui i-a adus prestigiu, starostele clinicii l-a luat la ochi. Nu fusese adus pe calea ordinară, prin recomandarea şăgalnică a vreunuia dintre avatarii vechilor vremuri. Nu. Venise prin liber concurs şi, liber de lanţul compromisului, şi-a făcut meseria cum a putut mai bine. Dar spicul zvonului are bobul lung, şi de-aici până la sfadă e loc de-un singur anotimp. Sportul favorit al purtătorului de halat în sistemul de stat e săpatul. Iar săpatul, îndeosebi, face un veritabil deliciu marilor maeştri ai intrigii. Nu există plăcere mai mare, mai senzuală, mai libidinal onctuoasă decât să vezi un om al cărui nas s-a ridicat deasupra mocirlei cum e tăiat şi aruncat la câini. Să-l vezi cum se face la obraz totuna cu pământul, cum îl apasă răsuflarea, cum ar vorbi dar n-ar vorbi cu colegi a căror servilitate ridică un zid. Să-l vezi cum, treptat, se retrage în spatele unui ecran, cum începe să citească avid anunţurile de slujbe în străinătate. Ca, mai apoi, anonim şi scârbit, să dispară. În timp ce, mai în chin, mai în batjocură, cei care l-au scuipat ca pe-o prinsură între dinţi să se lamenteze: of, altul a plecat. Unde s-au dus cocorii? Dar unde medicii?

Loveşte în tumora centrală şi-ai să-i poţi oferi pacientului o şansă prin medicul mai bun, mai potrivit, în locul mai bun, mai potrivit. Tumora centrală e opacitatea arborizaţiei hospi­taliere, a construcţiei academice. Autonomia universitară, fragmentarea funcţiilor, împărţania poziţiilor de asistent universitar, de doctorat la zi sau cu plată, toate conduc spre o realitate sobră. Fără să fie unanim adevărat, ne-am făurit un mijloc cvasiimpenetrabil, prin care perpetuăm gena nemerniciei şi a imposturii. Câţi dintre medicii care azi ocupă funcţii au ajuns acolo prin evitarea căii legale? Câţi au mâinile murdare de osânza înţelegerii de cabinet? De la adăpostul singurătăţii asumate şi al votului de tăcere şi îndurare, medicul legitimează astfel de practici. Avem, până acum, peste 15.000 de exemple relevante. Merită adus aici în memorie incidentul cu poliţista de la Olt care şi-a acuzat superiorul că o traficase pentru sex în anticamerele judeţului. La vremea respectivă, Radu Stroe, ministrul administraţiei şi internelor, a convocat o „comisie“ naţională. Cu birou, tafta şi cafeluţă, nişte uniforme pe scaune şi hârtii în faţă. Rând pe rând, câteva mii de femei (dacă memoria serveşte, undeva la aproape 9.000) au fost chemate să declare dacă au fost vreodată discriminate or hărţuite sexual la locul de muncă. Şarada a iscat tocmai rezultatul care trebuia demonstrat. Că n-avem aşa ceva în România. Şi ţara a dormit mai liniştită apoi ştiind că domnul Stroe şi-a făcut datoria de ministru. Legea a fost respectată. Dar etic? Cum să te aştepţi etic ca o astfel de întrebare să primească un răspuns adecvat, de vreme ce ai parte de-un proces public, cu fustele ridicate în bagdadie? Aidoma şi-aici, în sănătate, nicio precauţie n-a fost ridicată în favoarea medicilor care-ar putea să fi observat fenomenul corupţiei interne, interprofesionale. Ocazional şi pe un val de revoltă extremă, câte unul mai rupe rândurile. Nomina odiosa. Stai să te gândeşti, totuşi, la un corp de zeci de mii de medici, de ce suntem atât de puţini cei ale căror voci se ridică în dizidenţă? Singurul răspuns argumentabil logic e că trăim povara cenzurii consensului, cea mai perversă dintre legi.

Cei care scriem şi, pe undeva, ne riscăm liniştea şi confortul, vom putea fi judecaţi cândva de păcatul nesăbuin­ţei. Dar niciodată nu am putea fi blamaţi că am tăcut când vocea noastră trebuia auzită. Din texte răzleţe, cândva, se va alege o masă critică a schimbării, când natura va lustra sănă­tatea de cariile care o mănâncă în fibra-i lemnoasă. Căci, când totul se stinge, speranţa rămâne în natură. Şi în timp.