Succesul biologic al speciei Homo sapiens sapiens, datorat evoluţiei relaţiilor sociale şi medicinii moderne, în special vaccinologiei, este fără egal în biosfera Terrei. Reversul medaliei: populaţia tinde să depăşească posibilităţile de susţinere a vieţii pe planetă, iar îmbătrânirea ei creşte balastul demografic. Este „bomba cu ceas“ a demografiei moderne, care se va declanşa probabil când proporţia celor ieşiţi din activitatea utilă societăţii o va depăşi pe a celor în activitate.
Vârstele omului
Aristotel a descris filozofic cele trei vârste ale omului: copilăria, maturitatea şi bătrâneţea, dar nu a cuantificat vârstele în ani, recunoscând implicit variabilitatea individuală. Speranţa de viaţă în Uniunea Europeană şi SUA se apropie de 80 de ani, în Japonia a depăşit de mult opt decenii; la noi abia a trecut de 70 de ani, ceva mai mare la femei decât la bărbaţi.
La om există o stadializare a vârstelor, în funcţie de etapele biologice, aplicabilă la toate speciile din regnurile lumii vii. Pragurile sunt diferite, dar în practică s-au impus cele americane, respectiv 16 ani (când copilul termină şcoala generală) şi 65 de ani (când adultul se pensionează). Este mai degrabă o stadializare socială, care sigur va suferi modificări, căci se discută despre vârsta de pensionare spre 70 de ani sau peste. Ca medici, trebuie să pornim de la clasificarea biologică, cea care se corelează cel mai bine cu capacităţile de învăţare, procreare, muncă în folosul societăţii şi al individului, ca fiinţă biopsihosocială.
Vârsta întâi, perioada de dezvoltare cantitativă şi calitativă, este numită copilărie şi se situează de la 0 la 14 ani, cu următoarele subperioade: 0–1 an – nou-născutsau sugar, 1–5 ani – copil mic (de creşă, grădiniţă, preşcolar), 5–10 ani – şcolar mic, 10–15 ani – şcolar mare. Social vorbind, la 14 ani, copilul devine cetăţean şi primeşte act de identitate. La 15 ani poate munci ca salariat (cu acordul părinţilor), iar la 18 ani devine major juridic, are drept de vot, de proprietate etc.
În funcţie de evoluţia individuală, adolescenţa se suprapune peste ultimii ani ai copilăriei şi primii ani ai vârstei adulte. Diferenţele individuale însă, cele sexuale, rasiale, naţionale, climatice, alimentare, educaţionale ş.a. fac să nu concorde aceste vârste la toţi oamenii. Aşa că în practică ne referim la medii aritmetice, cu abateri mai mici sau mai mari, iar experienţa ne confirmă această variabilitate.
Din punct de vedere biologic, de la 15 ani până la 60 de ani se consideră vârsta a doua, maturitatea sau vârsta adultă, perioada dezvoltării biologice complete şi reproductive. Aici distingem trei subperioade: între 15 şi 29 de ani – adultul tânăr, între 30 şi 44 de ani – adultul matur, respectiv, între 45 şi 59 de ani – adultul vârstnic. Este perioada când la femei se instalează premenopauza, menopauza, postmenopauza sau diferite afecţiuni, iar la majoritatea bărbaţilor, se instalează andropauza, scade capacitatea de reproducere etc.
Biologic vorbind, la 60 de ani începe vârsta a treia – bătrâneţea, când funcţia de procreare dispare, iar componentele şi funcţiile organismului se deteriorează lent, dar ireversibil, erorile genetice se acumulează şi multe celule evoluează spre apoptoză. Şi această perioadă se împarte în trei subperioade. Prima, senescenţa, se manifestă între 60 şi 74 de ani. Este variabilă ca debut şi durată, manifestări anatomice, fiziologice, clinice, psihologice, intelectuale, în funcţie de: caracteristici individuale, sex, rasă, educaţie, antecedente patologice şi fiziologice, starea de sănătate fizică, psihică şi intelectuală, familie, anturaj ş.a. Din perspectiva biologiei moleculare – este şi o problemă de geronto-genetică şi de farmacogenomică –, ar putea exista speranţe pentru terapii de prelungire a perioadei de bunăstare fizică.
Următoarea subperioadă, senectutea (între 75 şi 89 de ani), este bătrâneţea propriu-zisă. Ea marchează o scădere evidentă a performanţelor individuale, anatomia şi fiziologia se schimbă vizibil şi omul ajunge la limita vieţii active, iar pentru majoritatea, în această perioadă survine decesul, prin boli cronice sau acute, accidente sau încetarea funcţiilor vitale. Speranţa de viaţă este în jurul vârstei de 80 de ani. Trebuie să deosebim senectutea, fiziologică, de senilitate, care este patologică – semnele bătrâneţii prezente la adulţi sau chiar la copii. Ultima etapă este longevitatea, puţinii care împlinesc 90 de ani şi peste fiind numiţi longevivi; unii ajung chiar la 100 de ani – centenari. În mod excepţional, sunt şi oameni care depăşesc această vârstă, recordurile cunoscute fiind la bărbaţi – 112 ani şi la femei – 120 de ani. Se consideră că 120 de ani este limita biologică absolută de supravieţuire a omului sănătos biopsihosocial. Speranţa de viaţă continuă să crească în toate ţările civilizate.
Prelungirea duratei de activitate
Ţinând cont de cele enunţate anterior, de particularităţile ontogenetice şi filogenetice, de ocupaţie şi de uzură individuală, există un interval variabil de timp în care omul poate fi activ, util societăţii şi lui însuşi. Urmarea este propunerea ca legea să accepte ca orice salariat să poată opta, în funcţie de aptitudinile, dorinţa şi profesia sa, pentru pensionare în intervalul de vârstă 60–75 de ani. Şi la noi, legea veche prevăzuse, în afara situaţiilor de pensionare la vârste mai mici pentru anumite profesii, faţă de limita de 57 de ani la femei şi 60 de ani la bărbaţi, şi unele cazuri de prelungire a vârstei de pensionare, la cererea salariatului. Există posibilitatea unui plus de 5–13 ani de activitate pentru intelectualii de marcă, ţinând cont că pregătirea lor a fost îndelungată, iar experienţa le sporeşte valoarea. Prin completarea legii actuale cu propunerea de mai sus, similară vechii legi, s-ar crea posibilitatea de prelungire a duratei de activitate cu 10 ani pentru anumite categorii de intelectuali al căror aport este valoros, în special în învăţământ şi cercetare, inclusiv pentru formarea noilor generaţii de specialişti, şi la care se înregistrează deficit cronic de personal.
Pentru cei care pot şi vor să lucreze şi după 75 de ani, se poate aplica regula existentă pentru aprobarea anuală, pe bază de cerere şi control medical. Aceeaşi procedură ar putea fi urmată şi în cazul aprobărilor anuale de după vârsta limită de pensionare de 75 de ani. Aplicarea acestui algoritm ar reduce presiunea financiară asupra fondului de pensii, ar mări contribuţia socială a salariaţilor, dar cu o reducere procentuală per salariat, ar îmbunătăţi calitatea muncii prin menţinerea celor cu experienţă şi calificare de excepţie şi ar suplini lipsa de personal înalt calificat.
Pentru a stimula munca utilă, în toate formele ei, ar fi bine ca perioada activă să fie considerată de la începerea oricărei activităţi după absolvirea şcolii generale şi până la împlinirea vârstei minime de pensionare de 60 de ani, a celei standard de 65 de ani, a limitei de vârstă de 75 de ani sau a vârstei maxime de activitate a persoanei respective, ceea ce ar însemna în total 45–60 de ani de munca (inclusiv învăţătură), din care s-ar scădea perioadele de întrerupere. Ar fi un imbold suficient pentru continuarea studiilor şi pentru angajarea tinerilor în muncă.
Dacă există voinţă politică, se poate elimina imediat acest „pat al lui Procust“ reprezentat de o lege a pensionării prea rigidă şi restrictivă, care nu ţine cont de individualitatea pensionabilului. Salariaţii nu ar mai fi pensionaţi uniform, fals egalitarist, fără să se ţină cont de aptitudinile, dorinţa şi importanţa socială a muncii lor.
