Din
spatele paravanelor care compartimentează sala mare de masaj, străbat frânturile
unor discuţii molcome. Cineva deschide uşa, salută şi întreabă dacă poate intra
mai devreme. Ramona îi recunoaşte vocea pacientului, şi-l roagă să mai aştepte
10 minute până se eliberează unul din băieţi să verifice pe listă dacă cineva întârzie.
După ce termină şedinţa, se îndreaptă spre colţul stâng al sălii, îşi spală cu
meticulozitate mâinile, ia câteva prosoape de hârtie din dispencer, se şterge
bine şi le pune în coş.
Ramona
este nevăzătoare. La fel ca ea, în cabinetul de masaj, mai sunt şase tineri.
Fac masaj terapeutic în cadrul departamentului de balneofiziokinetoterapie din
cadrul unei clinici private din Bucureşti. S-au cunoscut cu mulţi ani în urmă,
la internatul Centrului şcolar „Regina Elisabeta“, iar astăzi sunt ca o
familie. Deşi după bacalaureat drumurile lor s-au despărţit, în timp au ajuns să
se caute unul pe altul ca să formeze astăzi o echipă.
Fiecare
este o lecţie de viaţă, iar poveştile lor sunt mult mai puternice decât
diagnostice precum: atrofie de nerv ocular, degenerescenţă maculară, strabism,
nistagmus sau miopie forte.
În
cabinetul de masaj se lucrează în două ture şi de fiecare dată au grijă ca într-una
din ture să fie Ovidiu sau Dorin pentru că ei se descurcă cel mai bine cu
registrele şi fişele pacienţilor.
Ovidiu este cel mai vechi din echipă, are
nouă ani de când este în clinică. Se zice că are o gură bogată pentru că-i
oltean. Lui Ovidiu nu i-a plăcut de la început masajul şi a vrut să iasă din
cercul colegilor săi de şcoală care se specializau în acest domeniu, aşa că,
după finalizarea liceului, a dat admitere la administraţie publică în Sibiu şi
Bucureşti şi la Universitatea Transilvania Braşov – Ingineria şi managementul
calităţii. A fost admis la toate, însă a ales să meargă la Braşov. N-a rezistat
din cauza faptului că trebuia să-şi petreacă foarte mult timp la microscop, iar
ochii săi oboseau repede. După câteva luni s-a întors în Bucureşti, iar fosta
sa dirigintă i-a recomandat să facă postliceala şi să se specializeze în
balneofiziokinetoterapie şi recuperare.
Deşi
are atrofie de nerv optic şi nistagmus (mişcări involuntare sacadate ale
ochilor) şi vede mai puţin de 50% din cât vede un om normal, Ovidiu are o
memorie vizuală extraordinară. Îi place foarte mult să călătorească, are un simţ
al orientării foarte bine dezvoltat şi-ţi poate spune peste ani cum să ajungi într-un
anumit loc, colegii folosindu-l adesea pe post de hartă şi de ghid.
Dorin a ajuns în clinică în urmă cu şase ani, la
recomandarea unei doctoriţe. Îl remarcase când făcea practica în Spitalul
Filantropia şi, când i-a propus să vină la clinică, n-a stat pe gânduri. Îi
place masajul medical, să-şi vadă pacienţii puşi pe picioare şi sănătoşi. Dorin
are o miopie medie, dar nu asta-i cauzează probleme, ci astigmatismul pe care
l-a moştenit de la unul dintre bunici. Spune că nu întâmpină probleme din cauza
bolii sale pentru că ştie cum să le preîntâmpine. Este pasionat de bucătărie şi-i
place să experimenteze cele mai sofisticate reţete.
Ramona este cea mai veselă şi mai bătăioasă
din grup. Ea are însă cele mai mari probleme de vedere şi, atunci când vine şi
pleacă de la serviciu, o ajută un însoţitor. Spune că-şi lasă la uşă toate
grijile şi supărările, pentru că pacienţii săi au nevoie de ea senină şi detaşată.
„Se mai întâmplă să am câte o zi în care sunt mai tăcută şi atunci pacienţii mă
întreabă dacă am păţit ceva, pentru că s-au obişnuit cu glumele mele“.
La
fel ca ceilalţi colegi, Ramona şi-a făcut studiile la centrul şcolar pentru nevăzători,
specializându-se în masaj terapeutic. A făcut practică la spitalele „Sf. Luca“ şi
„Sfânta Maria“, a lucrat în mai multe saloane cosmetice şi într-un cabinet
privat de recuperare, iar vara muncea la Aqua Magic.
Nu-şi
găsea locul în lumea saloanelor cosmetice, însă atunci când i s-a oferit ocazia
să se alăture colegilor din clinică a ezitat, întrucât avea nevoie de însoţitor
şi nu-i deloc simplu să găseşti o persoană dispusă să vină cu tine dimineaţa şi
seara, chiar dacă o plăteşti. A reuşit să-şi găsească pe cineva, aşa că mai
bine de doi ani Ramona face ceea ce-i place cu adevărat. „Pot să spun că fac
asta din plăcere, o fac cu drag. Nu pentru bani şi pot zice că nu vin cu
lehamite la serviciu sau la pacienţi. Atunci când faci cu drag lucrurile, ies
bine“.
Este
o optimistă şi a învăţat să se descurce singură pentru că soţul ei este
sportiv, iar în majoritatea timpului a fost plecat. „Mulţi mă întreabă cum
poate un om cu deficienţe de vedere să facă curăţenie sau cum un om cu probleme
mai grave, cum sunt ale mele, reuşeşte să facă mâncare. Nu mai spun că am fost întrebată
dacă pot să mă spăl. Spre bucuria mea, mă descurc foarte bine şi mulţi dintre
cei care-mi trec pragul mă întreabă dacă am femeie care-mi face curat. Da,
femeia sunt eu. Luceşte. Eu fac curăţenie-lună: e fin aici? Scârţâie? Înseamnă
că este curat“, spune Ramona.
Mihai este în echipă din 2009. Povestea lui începe
în aceeaşi şcoală, doar că Mihai s-a ambiţionat să urmeze alt drum faţă de
ceilalţi colegi şi, după finalizarea postlicealei, a mers la Facultatea de
drept. Pentru că şi-a dorit să lucreze în domeniu, iar mulţi angajatori îi
cereau studii postuniversitare, Mihai a făcut şi masterul. Nici acesta nu l-a
ajutat, pentru că, din momentul în care potenţialul angajator observa că are o
problemă la ochi, începea să-i caute nod în papură. Cel mai des, îl întrebau
dacă are permis de conducere.
A
reuşit totuşi să se angajeze la Primăria sectorului 1, unde se ocupa de
interpretarea anumitor acte normative din Monitorul Oficial, la departamentul
de Resurse Umane. Dar a simţit că nu-i ceea ce-şi doreşte să facă, aşa că s-a întors
la Hotelul Hilton, ca maseur, după ce mai lucrase acolo câţiva ani. N-a statfoarte mult la Hilton pentru că, odată cu venirea crizei, personalul centrului
a fost redus, aşa că Mihai, fiind ultimul venit, a fost primul care a trebuit să
plece. A mai avut o ofertă în Franţa, care însă nu l-a convins, aşa că atunci când
Ovidiu l-a sunat să-l întrebe dacă vrea să vină în echipă, a zis un „Da!“, hotărât.
Acum spune că este foarte mulţumit de ceea ce face şi că n-ar fi avut aceeaşi
satisfacţie dacă rămânea în domeniul juridic. „Am o mare bucurie când văd că,
după 15 minute de masaj, pacientul se ridică şi este mai bine“.
Monica a intrat foarte sigură în sală, atunci
când se făcea schimbul de tură. După mişcările ei, n-am fi bănuit că Monica
distinge cu greu formele şi persoanele.
A început
să aibă probleme când era în clasa a IV-a, motiv pentru care până în clasa a
IX-a a urmat cursurile unei şcoli normale. A învăţat alfabetul Braille, dar
pentru că nu are simţul tactil dezvoltat, îi amorţesc mâinile. N-o ajută niciun
tip de lentilă sau lupă când vrea să citească, aşa că acum distinge cu greu
caracterele mari. Are în fiecare zi acelaşi traseu, chiar dacă riscă să calce într-o
groapă apărută peste noapte.
Nu
vede numărul autobuzelor, de aceea preferă să folosească metroul, cu care se
descurcă foarte bine. „Mi s-a întâmplat să întreb ce număr de autobuz este şi să
mă trezesc în altă parte a Bucureştiului, în mijlocul unei intersecţii. Noroc
de câţiva poliţişti care m-au ajutat“, povesteşte Monica. I se mai întâmplă,
atunci când merge, să se sperie de ceva şi să se oprească brusc, spre
disperarea celor din spatele ei. Monica are un sistem propriu de orientare.
Spre exemplu, dacă este la un semafor, aşteaptă să se adune mai multe persoane
ca să se asigure că este verde, deşi i s-a întâmplat să dea greş metoda.
Este
mulţumită de ceea ce face şi că poate să se descurce singură. Îi este frică
doar atunci când trebuie să semneze acte, pentru că nu poate avea încredere în
oricine că i le citeşte corect. În pauzele dintre pacienţi, pe drum şi acasă
ascultă audiobook-uri. Este o pasionată consumatoare de cărţi audio, iar acum
termină un nou roman de Dumas.
În
România sunt între 80.000 şi 110.227 de persoane cu deficienţe de vedere1.
La 30 iunie 2013, doar 2.872 aveau un loc de muncă. Pentru că după 1989 au fost
închise toate întreprinderile în care mai puteau activa nevăzătorii, astăzi principala
meserie la care mai au acces aceste persoane este masajul.
Deşi
statul român în galopul democratizării a încercat să-şi ajusteze legislaţia,
astfel încât să asigure tuturor cetăţenilor un tratament nediscriminatoriu,
garantându-le drepturile, mai sunt unele scăpări care au rămas necorectate de
mai bine de zece ani.
În România, există cel puţin trei legi care
garantează dreptul la muncă al tuturor cetăţenilor. Legea fundamentală a
statului, la art. 41 spune că „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit“, iar în
art. 5 al Codului Muncii este subliniat faptul că „orice discriminare directă
sau indirectă faţă de un salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală,
caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie,
religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau
responsabilitate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă“.
La cele două se mai adaugă şi Ordonanţa nr. 137 din 31 august 2000, republicată
în 2006, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
În
pofida bazei legislative care protejează oficial dreptul la muncă al
persoanelor cu handicap, echipa care a elaborat în anul 2000 standardul ocupaţional
pentru profesia de maseur, menţionează în descrierea profesiei faptul că
persoanele nevăzătoare nu pot dobândi competenţele necesare pentru exercitarea
acestei profesii2.
În
primăvara acestui an, Asociaţia Nevăzătorilor din România a sesizat Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării reclamând Autoritatea Naţională pentru
Calificări, autorul standardului discriminatoriu. CNCD-ul a reacţionat la 22
mai, constatând că „elaborarea unor astfel de standarde constituie un act de
discriminare“ şi încalcă art. 2, alin. 1 coroborat cu art. 5 din O.G. nr.
137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi
a sancţionat Autoritatea Naţională pentru Calificări cu o amendă contravenţională
în valoare de 4.000 de lei3.
Deşi
s-au dat sancţiuni în acest caz, standardul a rămas nemodificat, iar problema a
rămas suspendată undeva între cei de la Autoritatea Naţională pentru Calificări
(ANC) şi Asociaţia Nevăzătorilor din România.
Solicitată
să se pronunţe în legătură cu această problemă, ANC a declarat prin Cristina
Iliescu, specialist relaţii publice că „Autoritatea Naţională pentru Calificări
a purtat o serie de discuţii cu Asociatia Nevăzătorilor din România în privinţa
diversificării ocupaţiilor pentru care se vor putea organiza programe de
formare profesională la care vor avea acces inclusiv persoanele nevăzătoare.
Pentru aceasta, Asociaţia Nevăzătorilor şi-a asumat responsabilitatea de a
revizui Standardul Ocupaţional şi de a transmite informaţiile corespunzatoare către
ANC“.
Chiar
dacă povestea pare să se fi soluţionat, atâta timp cât încă nu există un
standard ocupaţional adecvat, cele câteva sute de maseuri cu deficienţe de
vedere, care sunt angajaţi încă în diverse instituţii, au de suferit. „Se pare
că statul vrea să trimită acasă şi pe cei care au reuşit să-şi găsească un loc
de muncă. După ce a investit în pregătirea lor, de ce să-i ţii acasă?“, se întreabă
Cătălin Nicolaidi, profesor de istorie la Centrul şcolar „Regina Elisabeta“ din
Bucureşti, unul dintre puţinele persoane cu deficienţe de vedere care au reuşit
să lupte cu sistemul, să urmeze o facultate, masterat şi să finalizeze chiar un
doctorat.
„Locurile
de muncă sunt o mare problemă pentru nevăzători. Lăsându-i să muncească îi ajuţi,
şi aşa tu stat îţi primeşti nişte taxe de pe urma lor“, adaugă Cătălin
Nicolaidi.
Ovidiu, Dorin, Ramona, Crina, Mihai şi Monica fac
masaj, iar miile de pacienţi pe care i-au pus pe picioare sunt dovada competenţei
lor. Mai rămâne să le dovedească celor care scriu standarde. Oare de câţi ani să
fie nevoie?