În ziua în care
primeam invitaţia de a contribui la numărul de sfârşit de an al Vieţii medicale, am citit în ediţia
electronică a revistei un text al profesorului Florin Mihălţan, despre medicii
care au decis să părăsească România şi să lucreze în alte ţări. Exemplele
utilizate de distinsul nostru coleg se referă la medici români stabiliţi în
Franţa şi, implicit, în alte ţări din Europa de Vest. „Un lucru însă trebuie
spus – ne atrage atenţia profesorul Mihălţan – acolo unde ajung, mulţi colegi
au satisfacţii financiare, sunt respectaţi ca medici, aşa cum ar trebui să fie
halatele albe respectate în orice ţară. Dar ceea ce nu ştiu ei sau află de
multe ori prea târziu, este că acoperă nişte goluri într-un alt sistem, de unde
doctorii autohtoni pleacă, la rândul lor, spre alte reţele, spre mai bine. Iar
ei, cel puţin pentru o generaţie, vor fi «români» printre indigeni“.
Nu ştiu unde ar
putea pleca doctorii „autohtoni“ din Franţa sau din Germania, pentru a fi
înlocuiţi de medici care emigrează din România. Presupun însă că migrarea „către
alte reţele, spre mai bine“ include şi practica medicală în Statele Unite, ţară
în care medicii câştigă, în medie, cel mai mult din lume. Analiza migraţiei
medicilor în SUA ne poate face să înţelegem cine câştigă şi cine pierde în urma
acestor transmutaţii şi în ce măsură guvernele pot/trebuie să influenţeze acest
fenomen.
Din cei
1.000.040 de medici cu drept de practică în Statele Unite, 254.400 sunt imigranţi(1, 2). Ei provin din aproape 80 de ţări, dar numai şase ţări au cel
puţin 2,5% din imigranţi: India (51.900), Filipine (20.600), Pakistan (15.600),
Mexic (13.750), Republica Dominicană (8.150) şi statele din fosta Uniune
Sovietică (6.400). Împreună, aceste ţări au trimis 28,5% din medicii imigranţi.
Pe de altă parte, ţări ca Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Brazilia,
China, Japonia, Israel, Brazilia şi Nigeria contribuie fiecare cu 1–2% din
medicii imigranţi.
Distribuţia
geografică a medicilor imigranţi în Statele Unite nu este uniformă. Statele cu
cel mai mare procentaj de imigranţi în practica medicală sunt New Jersey (45%),
New York (42%), Florida (36%) şi Illinois (34%). În zona economică în care trăiesc(the tri-state metropolitan area),
care include New York, New Jersey şi Connecticut, cu o populaţie de aproximativ
42 de milioane, practică 53.000 de medici imigranţi. Trebuie spus că această
zona este printre cele mai bogate din SUA. Proporţii însemnate de medici
imigranţi practică şi în state cu îndelungată tradiţie în educaţia medicală a
„autohtonilor“, cum ar fi Massachusetts şi California, unde mai mult de 20% din
practicieni sunt imigranţi. Reprezentarea medicilor imigranţi în toate
specialităţile şi venitul anual sunt, în linii mari, similare cu cele ale
colegilor lor născuţi şi educaţi în Statele Unite.
Aşadar, în
Statele Unite ajung majoritar medici din ţări mult mai sărace, nu medici din ţările
Europei de Vest sau din alte economii dezvoltate, al căror loc să fie luat acum
de emigranţii români. Ţările care dau cei mai mulţi imigranţi medici au populaţii
mari (India, Pakistan, Mexic, Filipine) şi un sistem educaţional în care limba
engleză este însuşită din clasele elementare de copiii clasei de mijloc (India,
Pakistan, Filipine). Un numitor comun al acestor ţări este şi faptul că îşi pot
„permite“ să piardă aceşti medici, pentru că ei reprezintă o proporţie redusă
din numărul absolvenţilor facultăţilor de medicină. O excepţie interesantă este
numărul mare de medici din Republica Dominicană, o ţară cu o populaţie în jur
de zece milioane de locuitori; explicaţia stă, poate, în tradiţia de a emigra
de pe Hispaniola, insula pe care Republica Dominicană o împarte cu Haiti, înspre
Statele Unite. Din Haiti, de exemplu, emigrează 85% din cei cu studii
universitare.
Emigraţia
medicilor din ţările cu economie dezvoltată din Europa de Vest şi Asia (China,
Japonia, Taiwan şi Singapore) este – proporţional cu populaţia lor – infimă.
Aceasta nu înseamnă că medici din aceste ţări nu vin în SUA, dar ocupă aici
posturi în cercetare şi deci nu sunt nevoiţi să treacă prin experienţele
riguroase şi de lungă durată ale rezidenţiatului şi subspecializărilor. Un număr
însemnat de medici se întoarce în ţările de origine după stagiile din Statele
Unite.
Beneficiarii
direcţi ai migrării medicilor în SUA sunt medicii înşişi şi familiile lor.
Pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, legătura cu rudele din ţara de
origine se materializează în transfer de resurse, care contribuie la economia
acestor ţări. În general, acest beneficiu „global“ este minor şi trecător,
pentru că prosperitatea imigrantului medic funcţionează ca un magnet şi
facilitează reunificarea familiilor în Statele Unite. Numeroşi medici imigranţi
ajung profesori universitari şi se numără printre cei mai inventivi, prolifici şi
respectaţi cercetători din SUA. Pe celălalt talger al balanţei, medicii imigranţi
în Statele Unite suferă mai ales din cauza discriminărilor, mai mult sau mai puţin
subtile, la care sunt expuşi, atât din partea pacienţilor, cât şi a ierarhiei
medicale şi administrative. Organizaţiile profesionale, în primul rând American
Medical Association, în care medicii imigranţi participă cu drepturi egale, au
instituit însă programe de educaţie transculturale, de combatere a marginalizării
şi de suprimare a rasismului.
