Citim pentru a şti că nu suntem singuri; scriem pentru a şti că suntem oameni. Existenţa se scurge de-a lungul unui pasaj mărginit de doi pereţi: unul este principiul plăcerii, care furnizează permanent îndemnuri; celălalt este principiul realităţii, care generează permanent opoziţii. Ciocnirea dintre aceste forţe contrare face să apară scânteia imaginaţiei şi atmosfera reveriei. Rostul lor este să dea impresia ocolirii obstacolelor ridicate de realitate. Imaginaţia şi reveria se îmbracă în hainele frumosului şi atunci apare arta. Povestirea modului în care aspiraţiile s-ar realiza dacă ar fi contracarate de realitate formează genul epic. Simbolurile ascund soluţiile realizărilor umane barate de vicisitudini. Mai mult decât orice, realitatea sub forma destinului este izvor de suferinţă, în aşa măsură încât Kierkegaard crede că modul de a fi în lume este indisolubil legat de suferinţă. Loviturile sorţii sunt înfruntate diferit, după un criteriu pe care psihologii îl numesc rezilienţă. Aceasta este o reacţie elastică la şocuri, permiţând în final revenirea la starea anterioară.
Literatura este tocmai perna care, aşezată cu talent, atenuează izbiturile eşecurilor, pierderilor, înfrângerilor sau umilinţelor, făcând să răsară curcubeul speranţelor după furtună. Literatura „intimă“ poate fi un mecanism de degajare cu valoare sublimantă.
Literatura „despre sine“ este polimorfă: memorii, povestiri, jurnale, corespondenţe vagabondează între diversele genuri literare. Mult timp strivite sub supremaţia romanului, se multiplică astăzi într-o eflorescenţă multicoloră. Intră în relaţii diverse cu cronologia şi experienţa de viaţă a autorilor. Aceşti scriitori, profesionişti sau nu, iau condeiul într-un proiect de găsire a semnificaţiilor unei lumi raportate la propriul eu, dezvăluind la lumina zilei cutele umbrite ale personalităţii formate de ciocnirea dintre realitate şi plăcere. Identificând resorturile din ce în ce mai răspândite ale creaţiilor autobiografice, descoperim fie o căutare a paradisului pierdut al copilăriei, fie o luptă împotriva uitării unor momente pe care autorul le consideră unice. Există însă un pericol pentru cei care se reped să-şi publice biografia: falsa unicitate, adică atribuirea exagerată de importanţă unor întâmplări trăite de autor, când acestea nu sunt decât episoade banale, parcurse de toată lumea. Ca să devină literatură, este nevoie ca faptele petrecute să fie exemplare.
Valoarea estetică a literaturii intime ţine de posibilitatea adoptării unei expresivităţi literare. Acolo unde aceasta nu există, procesul de rezilienţă la stresul provocat de loviturile sorţii poate fi îndeplinit şi de lectură. O librărie londoneză a alcătuit chiar un catalog al lecturilor potrivite pentru risipirea stărilor penibile ivite în decursul unor contrarietăţi. Oricum, lectura, prin asocierea imaginilor narate cu amintiri ale persoanei, poate amorsa comentarii noi. Citim ca să aflăm că ceea ce li s-a petrecut altora ni se poate întâmpla şi nouă.
