E toamnă în capitala Spaniei şi, în apropiere de Plaza del Sol, câţiva psihiatri stăm de vorbă la un pahar de vin Rioja şi tapas cu jambon. Suntem aici pentru că, la 15 minute cu maşina, la IFEMA, în interiorul Campo de las Naciones, are loc cel mai mare congres de psihiatrie din lume, întâlnirea WPA (World Psychiatric Association). Lista de autori indexaţi care au trimis lucrări sau postere se apropie de zece mii. Dintre ei, 41 de români. Pedro Ruiz, conducătorul congresului, estima, în anticiparea evenimentului, că, dacă e să fie la fel de atractiv precum cel din Argentina de acum doi ani, vor fi peste 15.000 de participanţi. Printre ei, oameni veniţi din toate colţurile lumii, ne aflăm şi noi, prinşi momentan împrejurul unei mese cu adevărat rotunde în timp ce facem ce fac majoritatea românilor când nu sunt acasă: vorbim despre casă. Dar o facem, poate altfel decât de obicei, din interiorul unui alt „conţinător“, cum le place psihanaliştilor să spună, anume că ne aflăm la o bună distanţă de epicentru. Aşa că gurile sunt mai slobode poate decât de obicei. Să fie iertat deci dacă nu voi scrie lucruri convenabile pentru cititorul obişnuit. Nu sunt menite să impieteze asupra diverselor persoane care se vor fi plimbat prin destinele noastre profesionale. E o discuţie din Spania lui Goya, Cervantes, Picasso, Dali.

   Vorbim de psihiatria românească, de sănătatea mintală care ar trebui să fie o prioritate strategică pentru Ministerul Sănătăţii. Vorbim de Registrul naţional de psihiatrie şi când ar trebui să intre în funcţiune. Vorbim de implementarea noilor norme privind internarea non-voluntară şi trecerea în fapt a noilor regulamente privind contenţionarea fie cu bandă, fie prin cameră de izolare. Din când în când, mai sare câte un nume prin conversaţie, îţi dai seama că majoritatea sunt bătrâni sau, într-un gerunziu miezos, îmbătrâninzi. Punem numele unul lângă celălalt. Ştim – nu e o noutate – că există o mână de oameni în România care văd psihiatria şi altfel decât o ramură de spital, care ar trebui să rămână în turnurile ei de fildeş. Există doar o mână de oameni care vorbesc de nevoia de-a ieşi înapoi în comunitate, de-a reintroduce secţiile de psihiatrie în mai multe spitale, de-a „des-centraliza“ de fapt ştiinţa noastră. E posibil, remarcă totuşi unul dintre noi, că ne vom pierde charisma „periferiei“, care face, totuşi, să nu fim atât de stigmatizaţi pe cât ne place să credem. Dar apoi discuţia alunecă spre altele. Alunecă spre trădări ministeriale. Alunecă spre eternele – deja – măgării, scandaluri, „aroganţe“ cum li se spune în jargonul subţire de cafea pe culoarele administraţiei. Care cine-a plimbat banul cât, cum, unde, către cine, care cine-a refuzat să semneze ce şi uite de-aia când i-a venit rândul n-a mai pupat ioc loc la masa bogatului. Şi nu sunt bârfe, pentru că nu cuprind, în fapt, siropoşenii din vieţile oamenilor. Sunt remarci despre moravuri, unele care fac deliciul majorităţii. Care majoritate tace despre ele dintr-o laşitate care-i ţine laolaltă, călduţi, ca nişte suricate la grămadă într-o furtună de nisip. Sunt subiecte despre care merită oricând, oricum revenit. Despre Centrul de autism şi banii băgaţi şi copiii trataţi acolo (mai exact niciunul, din motive de neînţelegere între un domn şi-o doamnă). Nu spunem nume, că nu e nevoie. Despre regula celor cinci ani în care, dacă nu se face nimic, anumite maşinării se clasează. Despre bani, of, despre veşnica problemă a banilor. Despre cum Asociaţia Română de Psihiatrie nu e suficient de puternică, despre cum Colegiul Medicilor din România nu prea mai are de-a face cu medicii din România, atât timp cât lista de adrese de e-mail e folosită de preşedinte ca să-şi facă reclamă la propria-i conferinţă (de bioetică) în timp ce nu vom fi primit vreodată notificări similare despre, să zicem, boli endocrine sau chirurgie. Bine, nu mai vorbim de situaţia inedită a doctorului Astărăstoae, în prezent în rolul vieţii, acela de împărat într-o poveste de Hans Christian Andersen. Nu poţi să nu te întrebi care e probitatea profesională a unei persoane când va vorbi de etică şi care refuză, din motive obscure şi birocratice, să respecte o decizie a Curţii. Pentru asta noi, psihiatrii, avem o vorbă, dar, dacă aş scrie-o aici, ar putea constitui atac la persoană. S-ar putea să mă trezesc cu ameninţări voalate. Sau poate chiar mai puţin voalate. Această intelighenţie care a ajuns să conducă destinele medicinii româneşti e formată într-o bună măsură din lepre, din politruci, din pupeze care-au pupat poala popii, din ţuţeri care au plătit comisioane unde-a trebuit şi-uite aşa au ajuns manageri de spitale, pe bugete de zeci de milioane de euro. Această intelighenţie e obişnuită cu jocul la sabotaj. Ştie cum e cu legea calomniei. Ştie să intimideze, să ridice pumnul, să dea cu pulanul de catifea. Şi nu poţi să nu observi – sau poate o fi mai uşor de la Madrid – că molima sistemului medical românesc e banditismul instituţionalizat, până la urmă (vorba Hannei Arendt) banal în răutatea lui. Ce nu e banal, în timp ce în Plaza de Sol se lasă seara şi ne simţim bine, deci am mai comandat o sticlă de vin, e că nimeni nu va veni vreodată să adreseze problema jugănirii psihiatriei, a sănătăţii mintale, dinafară. Iar dinăuntru tot bătrânii mai trag, cât de cât, şi o mână de tineri.