Demografia,
ştiinţă interdisciplinară care are ca obiectiv de studiu Populaţia, „este o realitate deosebită, un sistem cu multe
dimensiuni, integrat împreună cu celelalte sisteme în marele sistem social,
care pune în lumină legile ce guvernează populaţia şi «producţia de vieţi»,
solicitând o cooperare bine organizată cu un număr mare de ştiinţe“ (Vladimir
Trebici, 1980).
Pentru
importanţa stării sociale – şi, în cadrul ei, a stării de sănătate a populaţiei,
considerată ca principal factor al dezvoltării economico-sociale – a rămas
clasic programul iniţiat de preşedintele Herbert Hoover în 1930, în care acest
subiect a constituit una dintre cele 13 teme ale programului intitulat „Report
of the President’s Commitee on Social Trends“, ale căror rezultate sunt
cuprinse în două volume scrise de Thompson şi Whelpton – „Population trends in
United States“, în care se afirmă:
„Fiinţele umane sunt factorul principal al
evoluţiei sociale. Ratele de creştere a populaţiei, distribuţia sa geografică şi
proporţiile în care ele îşi împart locuirea între oraşe şi mediul rural; originile
sale rasiale şi naţionale, proporţia pe categorii de vârstă, sexe şi stare
civilă, toate acestea ajută la determinarea vitezei şi sensuuil evoluţiei
trecute şi viitoare.
Analizând
recentele schimbări sociale din Statele Unite, este important să începem
(expunerea) prin factorii de bază care sunt naşterile, decesele şi numărul de
locuitori. Cu această cunoaştere precisă prezentă în spiritul nostru vom înţelege
mai bine evoluţia şi felul în care populaţia îşi va asigura existenţa sensibilă
la diferite valori, de a se autoevalua, de a avea temeri şi speranţe cu privire
la viitorul său.“
Urmărindu-se dinamica populaţiei, s-a
stabilit că principalul factor ce o determină în evoluţia ei de la un punct de
plecare la timpul „e“ este mortalitatea,
care, prin scăderea ei la începutul procesului, influenţează în timp şi
accelerează declinul fertilităţii şi, ca o consecinţă, natalitatea scade, la rândul
său, sub nivelul mortalităţii, scăzând astfel şi sporul populaţiei.
Acest proces, numit „tranziţie demografică“,
descris de demografi, s-a observat şi demonstrat că este însoţit paralel de
modificări în starea de sănătate, în raportul dintre diferitele boli cauzatoare
de moarte, între evoluţia lor epidemiologică ca şi între factorii favorizanţi
economici şi sociali. Există, în acest fel, o legătură între „tranziţia
demografică“ şi fenomenul enunţat mai sus, pe care Abdel R. Omran l-a numit în
1971 (şi apoi confirmat după 30 de ani de studiu, în 1998): „tranziţie
epidemiologică“.
În legătură cu „tranziţia epidemiologică“,
Omran a efectuat o stadializare, cuprinsă în patru propoziţii şi patru stări
devenite paradigme în raport cu care se fac comparaţii şi clasificări ale evoluţiei
fenomenului epidemiologic în raport cu cel demografic.
Pentru România, este important a da atenţie
celei de a patra propoziţii, care distinge mai multe modele de tranziţie
epidemiologică şi anume: modelul vestic (clasic), modelul semi-vestic
(accelerat), modelul rapid, intermediar, încet, aplicabile atât unor zone
geografice, dar mai ales specific unor ţări în raport cu dezvoltarea lor socială
şi economică.
Omran (1998) încadrează teoriile aplicabile
la estul Europei şi la fosta URSS, în modelul semi-vestic, ce are în comun următoarele
caracteristici:
a. declin al natalităţii şi fertilităţii
survenit mai târziu decât în modelul clasic (vestic);
b. ţări care nu au intrat încă în al
patrulea stadiu al tranziţiei;
c. ţări care continuă să aibă mortalitate
cardiovasculară în creştere, cu scăderea speranţei de viaţă, asociate cu crize
economice şi sociale.
Locul pe care îl ocupă ţările în
clasificarea internaţională privind modelul de tranziţie demografică şi
epidemiologică se stabileşte, în principal, prin studiul dinamicii
indicatorilor privind: speranţa de viaţă, mortalitatea infantilă, fertilitatea,
un al patrulea criteriu de clasificare fiind tranziţia cauzelor de moarte care
sunt determinante şi care, la rândul
lor, determină evoluţia morbidităţii şi mai ales prevalenţa bolilor cronice, o
examinare detaliată a acestei probleme fiind efectuată de James C. Riley
(1998).
Grupul de demografie din fostul Centru de
Statistică Sanitară al Ministerului Sănătăţii, studiind în corelaţie aceşti
indicatori, a plasat România în etapa a treia a tranziţiei demografice, care,
din punct de vedere epidemiologic, îmbracă mai multe modele: de la unul rapid
obţinut prin intervenţie medicală (imunizările), la unul lent, de creştere
continuă a bolilor cronice şi de diminuare a celor infecţioase, cu scăderea
duratei de viaţă şi scăderea fertilităţii.
În acelaşi timp, afecţiuni dispărute, care
au produs epidemii, ca holera, encefalitele, sau care revin în actualitate, ca
tuberculoza şi sifilisul, sau infecţii virale vechi (rujeolă, rubeolă, varicelă)
sau nou-apărute, ca infecţia HIV/SIDA, infecţia cu hantavirusuri etc. ne
clasează în al cincilea stadiu de tranziţie epidemiologică.
Acest tip mixt de tranziţie demografică şi
epidemiologică a fost determinat de tot ceea ce s-a întâmplat din punct de
vedere economic şi social în secolul XX în România şi, în special, în ceea ce
s-a întâmplat începând cu anii ’70 până la sfârşitul secolului, tendinţa
negativă accentuându-se în continuare, prin tot ceea ce se petrece după 1990.
Starea de sănătate a populaţiei României
este mai mult decât îngrijorătoare din cauza acestei relaţii între evoluţia
demografică şi cea epidemiologică, cu menţiunea – aş putea spune unică, pentru
o ţară europeană – că factorii economico-sociali, care sunt favorizanţi în
majoritatea proceselor epidemiologice, sunt în cazul României determinanţi pentru cei trei piloni ai
evoluţiei: mortalitate, fertilitate şi natalitate, care, spre marea neşansă, nu
pot fi amelioraţi de serviciile de sănătate din cauza haosului care domneşte în
acest sistem într-o aşa-zisă continuă reformă. Mai clar, factorii
economico-sociali de nivel scăzut au influenţat şi influenţează, determinând atât
factorii demografici, cât şi pe cei epidemiologici.
Într-un număr de articole publicate anterior
în săptămânalul „Viaţa medicală“, am tratat fără succes (în ceea ce priveşte răspunsul
autorităţilor, n. red.) probleme
privind mortalitatea în România, de care ar fi trebuit să se ocupe Ministerul Sănătăţii
şi de care nu se ocupă. Ţinând seama că şi în prezent (2012) actualizarea
datelor OMS (Biroul Regional pentru Europa) arată, pentru ultimul an analizat
pentru Europa 2010, ca şi pentru 2005 (şi anii anteriori), că România se
plasează tot pe o poziţie dintre cele mai nefavorabile, în prezentul articol
voi trata în continuare câteva probleme necesare studiilor, care ar putea să
intereseze (sper nu tot în aceeaşi măsură ca pe instituţia amintită)
institutele de sănătate publică şi catedrele de specialitate, preocupate şi ele
în principal de moda „managementului“. Acesta a fost transformat de multe ori
dintr-un adjuvant al conducerii în subiectul principal atât al cercetării, cât şi
al conţinutului sănătăţii publice, ca instruire.
Repet, în mod special: cercetarea şi
studiul, alături de programe şi acţiuni concrete, trebuie să preocupe sănătatea
publică pentru fenomenele demografice numite natalitate şi fertilitate,
deoarece acestea constituie pilonii principali ai dăinuirii unei populaţii.
Sectorul de demografie, care a dispărut alături
de Centrul de Statistică Sanitară, s-a bucurat înainte de „reforma în sănătate“
(?!) de privilegiul de a fi patronat de unul dintre marii demografi ai acestei ţări,
acum dispărut, acad. Vladimir Trebici, de prezenţa a doi medici cercetători de
elită, de sociologi, matematicieni şi informaticieni, răspândiţi acum fie în
străinătate, fie în diferite societăţi private, unde sunt răsplătiţi după munca
şi competenţa lor şi mai ales sunt respectaţi.
Problema nu ar fi că a dispărut un nucleu închegat
de studiu, ci că în acest domeniu sunt teme despre care nu se mai vorbeşte în
sectorul de sănătate şi, în principal, în instituţiile de profil. Selectând, aş
numi câteva: tabele de mortalitate după diferite metode, modele matematice de
tabele bazate pe analiza regresiei, tabele de mortalitate pe cauze de deces,
dinamica mortalităţii în funcţie de factori diferiţi, metodologii
statistico-matematice de creştere a speranţei de viaţă prin reducerea forţei
mortalităţii, aplicarea în analiza cauzelor de deces a demografiei potenţiale.
Coborând în sfere mai apropiate de necesităţile de studiu orientativ pentru
practica sănătăţii publice în politica de sănătate, mă voi limita a aminti:
raportul dintre mortalitate şi natalitate determină sporul de populaţie, acesta
evoluând diferit, iar decalajele dintre ele în timp au format ceea ce s-a numit
fenomenul de „tranziţie demografică“.
Un prim aspect pe care îl consider de o
importanţă capitală, reieşit din lucrările Institutului Naţional de Statistică şi
pe care nu sunt sigur că toţi din cei care le-au studiat l-au reţinut sau chiar
s-au aplecat cu seriozitate asupra lui, este cel legat de bolile în care
moartea poate fi evitată, problemă fără a cărei rezolvare nu se poate îmbunătăţi
speranţa de viaţă a românilor până dincolo de orizontul anilor 2025.
În general, am constatat că, în statistica
noastră, indicatorul „mortalitate“ nu reflectă corect boala şi dizabilitatea
din cauza inacurateţei multor diagnostice la deces.
Variaţiile ratei de mortalitate pentru o
anumită boală depind de variaţii în: incidenţa şi severitatea bolii,
letalitate, estimarea corectă a populaţiei de referinţă.
În România, lipsa de acurateţe a
diagnosticului de deces limitează cel mai frecvent utilizarea datelor de
mortalitate pentru a conclude şi asupra morbidităţii, din cauză că sunt diferenţe
mari de diagnostic (după obiceiuri şi nu după regulile OMS şi EUROSTAT),
autopsii neefectuate şi nereprezentative, codificare greşită, cu atât mai mult
cu cât persoana decedată este mai în vârstă.
De la diferitele cursuri pe care le-am susţinut
cu diferiţi specialişti din spital şi medici de familie în perioada 1995–2007,
am constatat, în plus, că nici la nivelul spitalului nu se face distincţie clară
între formularea diagnosticului descriptiv, stabilirea şi codificarea
diagnosticului în DRG şi precizarea diagnosticului de moarte, fiecare urmând
reguli separate, iar în ceea ce priveşte medicul de familie, lipsa de
comunicare cu asistenţa secundară şi terţiară, supraaglomerate în multe cazuri,
lasă fără acoperire diagnosticul privind cauza morţii.
Un aspect şi mai important este eliberarea
actului constatator de către medicii privaţi angajaţi de organizaţiile de pompe
funebre, fără cunoaşterea bolnavului şi la declaraţia unui membru al familiei.
Tocmai din aceste cauze este necesar ca
analiza statistică pe „buletin“ să fie completată întâi cu studiul afecţiunilor
şi al morţilor evitabile ca element de monitorizare a stării de sănătate, în
acest scop urmând a avea în vedere: diferenţe în mărimea populaţiei, colectarea
datelor pe grupe de cinci ani: masculin/feminin, numărul populaţiei şi numărul
de morţi în fiecare grup, agregarea datelor de mai sus pe mai mulţi ani pentru
a obţine o comparaţie valabilă statistic; datele se vor standardiza.
Rata standardizată este reprezentată de numărul
de decese observate şi divizate la numărul
de decese pe care (de exemplu) judeţul s-ar aştepta să le aibă fiecare grup de
vârstă/sex şi ar suferi aceleaşi rate de mortalitate ca o populaţie standard.
Acest indicator are eroarea standard cea mai mică.
Aspectul este important deoarece din totalul
de decese de 259.723 în anul 2010, au decedat în spital 53.524 de bolnavi, la
domiciliu 206.199, iar necropsiile decedaţilor în spital s-au efectuat la
15.153 de pacienţi (28,3%); la totalul decedaţilor pe ţară s-au efectuat, ţinând
seama şi de cele efectuate în spital, numai la 6,3% din 259.723 de decese (fără
comentarii).
Metodologia epidemiologică şi metodele
statistice pentru analiza şi studiul morţii evitabile în boli ca: pneumoniile,
hipertensiune, astm etc. (există o listă elaborată de EUROSTAT şi OMS) sunt
cuprinse într-o bibliografie bogată care nu face obiectul actualei prezentări a
problemei.
Pentru decidenţi, consider că este important
să cunoască: nivelul şi tendinţele mortalităţii pe vârste, sexe, medii sociale,
zone teritoriale, judeţe, regiuni; identificarea cauzelor care influenţează
nivelul mortalităţii şi potenţialul de viaţă al populaţiei, indiferent de
structura pe vârste a acesteia; influenţa reală a structurii populaţiei pe vârste
asupra tendinţelor şi nivelului mortalităţii.
Faţă de lucrările şi studiile de care
dispunem, mă voi opri la această ultimă problemă de actualitate, adică asupra
mortalităţii, deoarece proiecţia ratei mortalităţii pe vârste a căpătat
importanţă în urma schimbărilor datelor despre mortalitate în comparaţie cu
modelul din tabelele de mortalitate. Speranţa de viaţă a crescut în multe ţări în
ciuda creşterii mortalităţii, în special la bărbaţii adulţi, iar intervenţiile
serviciilor medicale au dus la declinul mortalităţii la vârste tinere într-o măsură
mai mare decât la vârste mai înaintate. Numeroasele schimbări survenite au îndreptat
cercetarea spre modele pentru prognoza mortalităţii, plecându-se de la
proiectarea cu referire la o lege a mortalităţii propusă de Gompertz încă din
anul 1825, pe care o voi discuta.
În continuare, voi face o trecere în revistă
a acestei probleme, să vedem în ce măsură, pentru necesităţile curente de
protecţie pe termen scurt, această metodă poate fi folositoare, pe termen lung
orice încercare fiind hazardată, deoarece chiar geneticieni serioşi (amplificaţi
de senzaţionalul mass-mediei) afirmă că aceia care se nasc în primele decade
ale acestui secol vor putea ajunge, datorită cercetării şi ingineriei genetice,
la o speranţă de viaţă care să depăşească cei 120 de ani consideraţi posibili,
aşa cum arată cazurile longevivilor în prezent.
Modelele pentru prognoza mortalităţii sunt
derivate din cel al lui Gompertz, care nu face distincţia între diferitele
cauze de moarte care domină o anumită perioadă a vieţii şi modele multicomportament,
iar din punct de vedere matematic sunt modele polinomiale şi non-polinomiale,
primul apreciind pattern-ul mortalităţii pe vârste, iar cel de-al doilea
cauzele de moarte la copii, adulţi şi bătrâni.
La rândul lor, modelele parametrice prezintă
trendul în timp al unor fenomene demografice şi permit înglobarea în model şi a
altor variabile ce pot influenţa evoluţia în timp, cum ar fi schimbări în condiţiile
social-economice sau în cele comportamentale.
Organizaţiile internaţionale ca Naţiunile
Unite, Banca Mondială, EUROSTAT realizează programe demografice (populaţie;
fertilitate; mortalitate; speranţă de viaţă) utilizând diferite modele. Spre
exemplu, Banca Mondială proiectează speranţa de viaţă utilizând o funcţie
logistică privind schimbarea în timp a ratei de mortalitate, iar EUROSTAT, pe
baza unor scenarii în care trendul speranţei de viaţă la naştere este obţinut
pe baza unor estimări (presupuneri) ale schimbării ratelor specifice ale unor
indicatori, ce servesc la calcularea acesteia.
Din punct de vedere epidemiologic (Anneke
van den Berg Jeths şi colab., 2001) s-au creat modele care înglobează relaţiile
dintre factorii de risc şi morbiditate şi acestea sunt, din punct de vedere
statistic, modele de regresie şi modele dinamice multistări (condiţii).
Pe baza modelelor de regresie statistică
(regresie lineară; logistică; Poisson; McCullagh; Cox etc.) s-au realizat
proiecţii ale mortalităţii sau morbidităţii prin diferite boli cronice; asupra
ponderii mortalităţii uneia sau unor boli în totalul afecţiunilor, iar prin
modelele dinamice s-a simulat evoluţia mortalităţii sau morbidităţii prin
introducerea unor schimbări ce pot apărea în timp, fie sub forma unor procese
stochastice continue, fie datorită altor evenimente de aceeaşi natură.
Studiile cele mai expresive privind
estimarea speranţei de viaţă în raport cu intervenţia factorilor de risc s-au
realizat pe supravegheri îndelungate – 34 de ani, pe 11 factori de risc
(Framingham), şi pe 20–25 de ani în studiile efectuate pentru combaterea
bolilor coronariene în Finlanda, pe opt sau şapte factori de risc.
Naged Ezzati şi colab. (2004), evaluând câştigurile
potenţiale de sănătate prin reducerea multiplă a unor factori de risc, au
calculat contribuţia singulară şi unită a 20 de factori de risc în principalele
zece cauze de moarte înregistrate în diferitele subregiuni ale lumii.
Pentru fosta Uniune Sovietică şi ţările
socialiste, calculându-se indicatorul PAF (Population
attributable fraction), adică în ce măsură reducerea unor anume factori de
risc sau a cumulului lor ar reduce mortalitatea, s-a ajuns la rezultatul că, în
aceste ţări care se remarcă în principal prin decesele prin boli
cardiovasculare, factorii ce trebuie urmăriţi sunt: presiunea arterială,
nivelul crescut al colesterolului, consumul excesiv de alcool şi fumatul.
Aplicând modelul descriptiv de regresie,
autorii (Christopher Heathcole şi Tim Higgins, 2001) au introdus în calcul noţiunea
de „mortality surface“ scrisă d (t, x), care este o măsură a mortalităţii
într-o populaţie la timpul t şi la vârsta x. Pe un interval de la 1890 la 1990,
în Olanda, au conchis astfel că extrapolarea modelului descriptiv nu este mulţumitoare
pentru predicţii pe termen mediu şi lung, acestea din urmă devenind
neplauzibile.
Acest fapt se datorează schimbărilor sociale
şi economice, ca şi progreselor ştiinţifice intervenite în această perioadă şi
mai ales în anii după cel de-al Doilea Război Mondial, când procesele
demografice au fost dinamice, iar evoluţia mortalităţii s-a manifestat diferit
la bărbaţi, unde aceasta a scăzut lent, spre deosebire de femei unde a scăzut
mai repede, creând astfel diferenţe în speranţa de viaţă între cinci şi opt ani
în favoarea femeilor.
Observaţia făcută de demografi, că după 1990
diferenţa între speranţa de viaţă a bărbaţilor şi cea a femeilor se micşorează
datorită scăderii mortalităţii lente dar continue în rândul celor dintâi, şi a
creşterii mortalităţii în rândul femeilor datorită schimbării stilului lor de
viaţă, cu implicarea în activităţi altădată strict masculine, şi, în plus,
adaptării obiceiului fumatului, a făcut (face) ca modelul extrapolării de
regresie descriptivă, luând în calcul perioada dinainte de 1990, să nu mai dea
rezultate pertinente de prognoză pe termen lung.
Ca urmare, autorii citaţi, pentru a face
prognoza mortalităţii în Olanda până în 2050, au utilizat un model predictiv
care a fost obţinut din cel anterior (descriptiv), modificând în ecuaţii unele
aspecte care în viitor ar fi putut influenţa evoluţia mortalităţii, cum ar fi,
spre exemplu, presupunerea că diferenţa speranţei de viaţă între cele două sexe
va descreşte.
Din punct de vedere metodologic, Eva Tabeau şi
colab. (2002) realizează o sinteză a predicţiei mortalităţii pentru anul 2020
cu ajutorul a trei modele bazate pe: mortalitatea globală, mortalitatea pe
cauze şi mortalitatea pe cohorte în perioada 1950–1992 în patru ţări europene:
Franţa, Italia, Olanda şi Norvegia. Autorii ajung la concluzia că, pentru
proiecţia mortalităţii, în principal pe termen scurt şi mediu, deşi apar
diferenţe, sunt de preferat primele două modele faţă de cel al cohortelor.
Autorii nu neagă importanţa celui din urmă, fapt constatat şi de unul dintre
colaboratorii noştri pe un studiu empiric (E. Mesaroş, 1986), deoarece pe
termen lung mortalitatea este determinată de istoria cohortei, legate de ceea
ce s-a întâmplat în decursul vieţii, nu numai în privinţa comportamentului,
stilului de viaţă, dar şi ca evenimente externe (război, secetă etc.), care şi-au
pus amprenta pe factorii ce determină sau favorizează starea de sănătate.
Din datele rezultate ca prelucrare a lor în
modelul matematic, sunt de reţinut ideile privind:
• necesitatea utilizării în predicţia
mortalităţii a mai multor tipuri de modele;
• pentru cele patru ţări, abordarea
modelului bazat pe diagnosticul cauzei de moarte la ambele sexe, câştigul
speranţei de viaţă la naştere a fost atribuit schimbărilor în mortalitatea
survenită după 60 de ani şi, în particular, după 80 de ani, acestea fiind
componente-cheie în abordarea oricărei proiecţii pe model de cohortă şi o întreagă
perioadă de timp;
• „Din punct de vedere conceptual, abordarea
pe cauze de moarte trebuie să fie privită ca o metodă de îmbunătăţire în proiecţia
mortalităţii în termen de model structural, vârstă şi cauză, şi nu necesar în
termeni de calitate statistică a predicţiei. Importanţa proiecţiei mortalităţii
pe cauze de moarte este legată de faptul că dizabilitatea este legată de bolile
cronice şi, astfel – astăzi – cauzele de moarte au devenit o problemă pentru
populaţia în vârstă“ (Eva Tabeau şi colab.). În acelaşi timp, trebuie făcută
remarca faptului că studiul mortalităţii pe cauze dă o predicţie a supravieţuirii
la o anumită vârstă mai scăzută decât studiul efectuat pe toate cauzele de
mortalitate.
Reîntorcându-mă la prima parte a
articolului, în care am arătat cum evenimente din trecut îşi lasă amprenta
asupra indivizilor, consider – pentru studiile sus-amintite, din România – că
este de dorit, în scop practic, să se încerce prognoza pe termen scurt a
mortalităţii, ţinând seama de la început că ar fi o greşeală să se înceapă cu
datele dinainte de 1990, datorită răsturnărilor sociale, economice şi politice
petrecute în România. În acelaşi timp, ar fi riscantă o prognoză pe cauze de
moarte şi cohorte în cazul lipsei noastre de studii temeinice, raportul între
cauzele de boală şi moarte schimbându-se prin exodul mare al populaţiei din
această ţară din rândul căreia provin numeroase decese prin traumatisme şi
cauze violente la vârste tinere.
De asemenea, din constatările noastre
(subliniez încă o dată), multe cauze de deces notate în certificatele medicale şi
apoi prelucrate din buletinele de deces ridică semne de întrebare asupra
acurateţei, corectitudinii şi calităţii diagnosticului, aceasta fiind o problemă
capitală în România, neglijată de organele responsabile cu sănătatea publică,
motiv pentru care sunt necesare cercetări demografice şi epidemiologice.
Voi încheia articolul de faţă cu metodologia
şi metodele pe care le recomand celor din institutele de sănătate publică,
absenţa sectorului medical din rândul celor care investighează această problemă
fundamentală de sănătate publică fiind o notă negativă a sectorului.
În predicţia mortalităţii, sunt utilizate în
domeniul sănătăţii publice în principal două tipuri de modele. Primul
extrapolează regularităţile apărute în trendul mortalităţii, iar al doilea
introduce într-un model procesual principalele trăsături (caracteristici)
privind cauzele şi procesele biologice ce influenţa predispoziţia
(vulnerabilitatea) la deces. Primul model, deşi poate fi legat de factori de
risc, presupune un pattern stabil sau staţionar, iar modelul procesual încearcă
să distingă în mecanismele procesului cauzal ce anume influenţează mortalitatea
aspectelor legate de biologia îmbătrânirii.
Din punctul de vedere al practicii în sănătatea
publică, modelul Gompertz este cel mai utilizat şi este satisfăcător pentru
formarea unei păreri şi, ulterior, a unei decizii legate de îmbunătăţirea măsurilor
ce pot influenţa indicatorul de mortalitate.
Modelul arată că forţa mortalităţii creşte
exponenţial cu vârsta la o rată p. Cu alte cuvinte, odată cu înaintarea în vârstă,
organismul cumulează o serie de modificări şi defecte biologice din care cele
mai multe evoluează subclinic, scăzând rezistenţa la moarte. Din acest motiv,
modelul Gompertz cumulează totalitatea progresului acestor schimbări care sunt
neobservabile sub o formă parametrică dependentă de timp (vârstă).
Desigur că din această familie de modele fac
parte şi alte modele, care sunt utilizate în cercetarea demografică statistică
(distribuţie logistică, distribuţie Weibull, distribuţie cu valori extreme,
distribuţie dublă exponenţială etc.), dar modelul Gompertz este suficient
pentru orientarea în sănătatea publică (Frans Willekens, 2001) pentru că „rata
de deces la o vârstă x depinde de numărul de defecte biologice cumulate până la
vârsta respectivă; are legătură cu modelul de distribuţie logică (fac parte din
aceeaşi familie), putându-se completa în cercetare, ultimul fiind mai utilizat în
analiza supravieţuirii; modelul Gompertz este legat, de asemenea, de distribuţia
Weibull în momentul în care scala pe vârste este transformată prin metode
matematice, distribuţia Weibull devine distribuţie Gompertz.
Studiile de demografie realizate de
Institutul Naţional de Statistică, precum şi anchetele ce cuprind şi date de sănătate
se ridică la un nivel înalt, aceste lucrări fiind din ce în ce mai valoroase.
Din păcate, colaborarea îndelungată între Institutul Naţional de Statistică şi
Ministerul Sănătăţii, reprezentat de Centrul de Statistică Sanitară, nu mai
este astăzi posibilă din cauza decimării de către reformă a acestei instituţii. Şi astfel, completarea studiilor de
demografie nu mai poate fi însoţită de studii de tip epidemiologic şi de sănătate
publică descriptive, analitice, de estimare, trialuri, ca şi studii de programe
„review“ asociate cu prognoze etc.
Pledez pentru ca institutele de sănătate
publică şi catedrele de sănătate publică să refacă, la nivelul lor, grupuri de
cercetare, care să fie dezvrăjite de mirajul managementului şi marketingului
medical, ca şi de a-i transforma pe medici în antreprenori şi businessmani, şi
să abordeze problemele fundamentale de sănătate, care sunt grave. În cazul
nostru, lipsa de participare publică a acestor institute şi catedre la
problemele de demografie ridicate de sistemul de sănătate este dezamăgitoare,
dacă o comparăm cu înaintaşii, care continuă să trăiască în amintirea publică,
nu atât datorită doxei lor, cât faptului că au fost întotdeauna prezenţi şi
activi la marile şi grelele probleme pe care sănătatea publică le-a ridicat
societăţii.
Poate că noua lege a sănătăţii ce se pregăteşte
va tranşa odată pentru totdeauna amestecul nefast între obligaţiile Ministerului
Sănătăţii şi cele ale Casei de Asigurări, în ţările cu asemenea organisme
Ministerul Sănătăţii ocupându-se de problemele fundamentale ale sănătăţii, lăsând
Casa de Asigurări să se ocupe de contracte, bani, conflicte cu producătorii de
medicamente şi beneficiarii şi multe alte probleme cu care Ministerul Sănătăţii
la noi îşi iroseşte timpul, neglijându-şi îndatoririle reale ce îi revin ca
responsabil al unui sector vital pentru populaţia României şi dăinuirea
acesteia.
