Poate
părea greu de înţeles, pentru un marţian care ar ateriza astăzi la Bucureşti,
ce se întâmplă cu cercetarea din România. Ca orice marţian respectabil, micuţul
extraterestru verde ar căuta să identifice polul de autoritate al sistemului.
Ar ezita, probabil nedumerit, între Ministerul Educaţiei, Consiliul Naţional al
Cercetării Ştiinţifice, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică,
Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării,
Dezvoltării şi Inovării, dar sigur s-ar încurca în iniţialele acestora: CNCS,
ANCS, UEFISCDI, ca să nu mai spunem de acronimele mai vechi, precum CNCSIS,
care i-ar da probabil migrene. Asta dacă nu cumva marţienii sunt imuni la
atacul birocratic din ţara Mioriţei.
Odată
ce a înţeles că românii au n-şpe mii de instituţii care dirijează cercetarea şi
fondurile publice aferente, marţianul va fi sub impresia că ţara în care s-a rătăcit
ar fi o mare forţă în cercetare. Şi că armata de cercetători, coordonată de
cealaltă armată, de birocraţi, construieşte cuminte un imperiu al viitorului.
Dacă naveta spre Marte nu ar avea întârziere şi extraterestrul nostru ar pleca
pe drumul său la acest moment, ţara noastră ar intra la loc de frunte în
cronicile sistemului solar şi poate chiar ale galaxiei. Până la faima
intergalactică ar mai fi doar un pas. „Cercetarea terestră poartă un nume
românesc. Click aici să vezi care!“, ar scrie toate tabloidele vândute de o
parte şi de alta a Căii Lactee. Dar, ştiţi bine, suntem o ţărişoară mică şi
ghinionistă. Naveta marţianului întârzie.
Suficient
cât să afle că, de fapt, cercetarea românească trăieşte într-un univers
paralel. Se cercetează cu precădere lucruri deja publicate, aici sau aiurea. Fără
prea mare tragere de inimă. Fără fonduri. Cercetătorii sunt, de fapt, puţini.
Birocraţii s-au deghizat în cercetători. Şi produc ce ştiu ei mai bine: hârtii
administrative, nu cercetare. Orice univers paralel care se respectă, are
reguli proprii, care imită regulile din universul cunoscut. Dar de-a-ndoaselea.
Cercetătorii nu sunt tocmai cercetători, ce fac ei nu e tocmai cercetare,
subiectele de studiu nu sunt tocmai subiecte. Iar publicaţiile… Nu puteau
tocmai ele să fie publicaţii, nu? Universul paralel românesc, cum avea să afle
cu fascinaţie extraterestrul verde, este unul ingenios. Unul în care, alături
de hârtia de împachetat şi hârtia igienică, a apărut o nouă categorie utilitară:
revista ştiinţifică. Dacă primele două nu sunt invenţii româneşti, cea din urmă
este. Pentru că nu este o revistă ştiinţifică propriu-zisă, ci doar punctul
terminus al cercetărilor româneşti. Faţă de revista ştiinţifică românească, marţianul
nostru ar putea simţi o strângere de inimă (o inimă extraterestră şi verde,
desigur), cum ai în faţa unei persoane cu retard mintal sever: o încurajezi, o
lauzi, cu tristeţea ascunsă că nu poţi remedia ceva. Partea bună a lucrurilor,
ar zice poate marţianul, este că toate aceste reviste produse de cercetarea
românească sunt obiecte de colecţie, la cât de restrânse le sunt circulaţia şi
tirajul. Practic, de cele mai multe nici nu a auzit altcineva în afară de
cercul de iniţiaţi care publică în ele. Şi mai frumos, în acest univers
mioritic paralel, este că autorităţile, armata de birocraţi, au decis să
clasifice toate aceste rarităţi. Le-au zis reviste „B“ sau chiar „B+“.
Marţianul
a strâns, cu greu, câteva reviste româneşti de cercetare. Erau proaspăt tipărite,
lucioase şi frumoase, chiar dacă data înscrisă pe ele era, în unele cazuri, de
anul trecut. Titlurile articolelor dădeau tipăriturilor un aer vintage: marţianul nostru zâmbea,
amintindu-şi cum teme asemănătoare fuseseră publicate, uneori chiar cu decenii
în urmă, în reviste din universul celălalt, cel real. În acel moment, tocmai
când naveta de pe planeta roşie se pregătea să-l recupereze de pe Terra, şi-a
dat seama că experienţa sa bucureşteană a fost utilă. A găsit locul perfect
pentru cercetarea ştiinţifică românească: o serie de benzi desenate. Marţiene.
