Administrarea
antibioticelor – principalul progres medical al secolului trecut – se corelează
cu anumite riscuri, printre care cel mai cunoscut este reprezentat de
promovarea rezistenţei bacteriene la antibiotice. Această rezistenţă la
antibiotice este consecinţa inevitabilă a utilizării lor; până în prezent nu a
fost produs acel antibiotic care să nu determine selecţia de bacterii rezistente
faţă de el. Astfel, încă de la finele anului 1940 au fost semnalate tulpini
stafilococice rezistente la penicilină; în cele şapte decenii scurse de atunci,
majoritatea bacteriilor patogene şi-au dezvoltat mecanisme de rezistenţă faţă
de tot mai multe antibiotice. Explicaţia unei asemenea evoluţii rapide ţine atât
de utilizarea tot mai frecventă a antibioticelor, cât şi de transmiterea
interumană a germenilor cu rezistenţă la antibiotice.
Dificultatea
de a trata infecţii cauzate de bacteriile rezistente la antibiotice a fost
compensată iniţial de apariţia unor noi clase de antibiotice, cu mecanisme de
acţiune diferite faţă de cele deja existente, active împotriva germenilor
rezistenţi la alternativele terapeutice anterioare. Ulterior, industria
farmaceutică nu a mai menţinut ritmul impus de apariţie a noilor mecanisme de
rezistenţă, interesul său deplasându-se către afecţiuni mult mai rentabil de
tratat, cum ar fi, de exemplu, bolile cronice (infecţia HIV sau hepatitele
virale cronice), aşa încât puţine antibiotice noi au fost înregistrate pentru
utilizarea în medicina umană în ultimele două decenii. De aceea, în prezent ne
confruntăm, la nivel global, cu probleme tot mai mari în privinţa tratamentului
infecţiilor cu germeni rezistenţi la antibioticele uzual folosite („de primă
linie“) – situaţie şi mai dificilă în statele cu nivel economic precar – şi a
tratamentului infecţiilor cu germeni multi/panrezistenţi (inclusiv la
antibiotice „de rezervă“) – o problemă pentru zonele unde au fost folosite în
mod exagerat antibiotice. De asemenea, probleme apar şi în cazul intervenţiilor
medicale care induc o stare de imunodepresie marcată (transplant de organ,
terapia citostatică şi imunosupresoare, implantul de proteze) şi care impun,
totodată, profilaxie antimicrobiană, care se pot sau nu asocia cu infecţii cu
germeni ce au o sensibilitate redusă la antibiotice.
Consumul
de antibiotice în România este unul crescut, aşa cum se întâlneşte în statele
din sudul Europei; ne situăm alături de Grecia şi Cipru în primele trei state
europene privind consumul zilnic de antibiotice la 1.000 de locuitori. Pentru
anul 2012, datele furnizate de IMSHealth Romania indicau o rată zilnică a
consumului de antibiotice de 3,2 DDD/1.000 locuitori/zi. Alături de consumul
exagerat, putem vorbi şi despre utilizarea preferenţială a antibioticelor care
stimulează instalarea mai rapidă a rezistenţei bacteriene (cefalosporine,
chinolone, peniciline cuplate cu inhibitori de betalactamaze – antibiotice însumând
57% din consumul naţional), în detrimentul altor antibiotice, cu un risc mult
mai redus de a genera rezistenţă la antibiotice şi dismicrobisme (cicline,
nitrofurantoin, fosfomicină, cotrimoxazol).
Analiza
factorilor cauzali a indicat faptul că generarea consumului excesiv de antibiotice
este explicată prin aceleaşi modalităţi de comportament ale celor trei
categorii potenţial implicate în utilizarea lor, indiferent de zona geografică
unde se produce acesta. Astfel, există pacienţi care, ei sau familiile lor
solicită expres medicului să prescrie antibiotice sau farmacistului să îi
elibereze fără prescripţie medicală. Aici este vorba de o lipsă de informare şi/sau
informare eronată privind rolul, beneficiile şi riscurile administrării de
antibiotice (viziunea „antibiotic = panaceu“). Apoi, producătorii şi
distribuitorii de antibiotice (până la nivel de farmacie) tratează această
situaţie de multe ori doar din perspectivă financiară şi stimulează consumul
prin metode de promovare imorale în raport cu starea de sănătate a populaţiei;
există o accesibilitate nepermis de facilă la antibiotice, prin nerespectarea
reglementărilor privind eliberarea lor doar pe bază de prescripţie. Şi, nu în
ultimul rând, prescriptorii, care, în afara indicaţiilor justificate, recomandă
uneori antibiotice, în mod excesiv, fie din teama de a nu fi culpabili dacă nu
le prescriu, fie din dorinţa de a se conforma doleanţelor exprimate sau doar
presupuse ale pacienţilor.
Alături
de riscul selectării de bacterii rezistente, volumul consumului de antibiotice
se corelează şi cu riscul de apariţie al unor infecţii favorizate de
dismicrobisme (postadministrare de antibiotice), precum cele determinate de Clostridium difficile sau de Candida albicans. Creşterea incidenţei şi
a severităţii infecţiei determinate de Clostridium
difficile în ultimii ani, explicată prin implicarea ribotipului 027 într-o
proporţie mult mai mare de cazuri, constituie o nouă problemă importantă legată
de siguranţa pacienţilor în regiunile în care aceasta evoluează.
Prin urmare,
recomandarea este să nu recurgem la tratament cu antibiotic, decât dacă este
absolut necesar şi doar la prescrierea medicului! Particularizând, guturaiul, gripa sau alte viroze nu se
tratează cu antibiotice.
