Înainte de a spune povestea care a „inspirat“ titlul de mai sus, doresc să subliniez că există numeroase exemple de COLEGI, persoane care activează în domeniul medical şi care îşi duc la îndeplinire misiunea indiferent de pacientul pe care îl au în grijă, dar care atunci când tratează un coleg, au o dedicaţie aparte, normală în opinia mea. Există exemple de colegi pentru care ideea că în faţă le stă un profesor universitar din domeniul medical, o infirmieră, un medic primar, un portar al unei instituţii sanitare, un conducător de spital, un brancardier, un student, un rezident sau orice alt coleg, simţind noţiunea de colegialitate, îl privesc într-un mod aparte, aşa cum ar trebui ca lucrurile să se desfăşoare între colegi. Dar nu întotdeauna este aşa.
Spre exemplu, la trei săptămâni de la recoltarea unei probe în vederea analizării într-un serviciu de anatomie patologică, un soţ (dintr-un cuplu de medici) se prezintă pentru a ridica rezultatul analizei respective. Ca o paranteză, în domeniul rezultatelor de la anatomie patologică, cutuma aşteptării peste două săptămâni pentru un rezultat reprezintă o problemă: dacă tocmai aceste zile pot face diferenţa dintre vindecare şi nevindecare sau, mai rău, dintre viaţă şi moarte? Sau, discutând aceasta dintr-o altă perspectivă, oare ce se petrece în sufletul pacientului şi aparţinătorului în cele două săptămâni de aşteptare? Îi mai pasă cuiva de aspectul psihologic?
Dintr-un motiv oarecare, prezentarea la spital nu a avut loc la două, ci la trei săptămâni – cu alte cuvinte, după un timp în care exista certitudinea că rezultatul este gata şi nu trebuie decât ridicat din serviciul respectiv. Surpriză (?!): rezultatul nu era gata. Din cauza unor motive tehnice, piesa nu a putut fi prelucrată nici la trei săptămâni de la recoltare (nici nu intrase în lucru). În aceste condiţii, soţul-medic solicită piesa recoltată de la soţia-medic, pentru a fi analizată într-un alt spital.
I s-a indicat, prin intermediar (medicul respectiv nu a fost invitat pentru a discuta), să facă o cerere. A făcut. A înregistrat cererea, apoi, tot prin intermediar, a transmis-o şefului de secţie. Rezoluţia? „Nu“. În aceste condiţii, soţul-medic a intrat în secţie, pentru a discuta şi a cere o abordare colegială a acelei cereri, fiind primit cu următorul text: „Dacă veniţi pe picior de forţă, atunci aşteptaţi răspunsul la cererea depusă“. Fusese doar o rugăminte colegială, cu o cerere redactată conform solicitării. La final, soţul-medic i-a spus şefului de secţie (coleg?): „Vă bateţi joc de mine, iar aceasta nu este un lucru frumos din partea dumneavoastră“. În următoarea oră au urmat şi alte discuţii, în etape, aproape fără relevanţă, cu mai multe persoane (colegi). Rezultatul? Acelaşi.
Ce ar fi de reţinut? Întâi, că „pacientul este de vină“. Vina ne aparţinea, pentru că nu am dat telefon mai devreme – dacă dădeam, se încerca o... rezolvare. Apoi, şeful de secţie avusese o experienţă asemănătoare, în care solicitase un produs de la o altă clinică şi a primit un răspuns negativ. Dacă păţim ceva, trebuie să răsplătim cu aceeaşi măsură?
Într-un final, după o lună şi o zi de la recoltare, a venit şi rezultatul. Din fericire, unul destul de bun. Produsul a fost prelucrat într-o altă clinică, problema tehnică se pare că încă nu a fost rezolvată, însă întrebarea rămâne: este colegialitatea pe cale de dispariţie?
