• România
a câştigat, în cadrul FP7, doar 2% din totalul proiectelor finanţate pentru că
„decât să se facă de râs, cercetătorul român mai bine nu aplică“.
• Administratorul
fondurilor în cercetare a fost schimbat de patru ori în ultimul deceniu.
• Finanţarea
cercetării prin sesiuni de competiţie pentru granturi este potrivită pentru ţările
din vestul Europei, dar „nu şi pentru România“.
La sfârşitul
anului trecut, s-a lansat un nou program, Orizont
2020, care beneficiază de un buget estimat la aproape 80 de miliarde de
euro. Cât de prezentă a fost şi este România în peisajul cercetării europene am
încercat să aflăm de la mai mulţi actori implicaţi în cercetarea biomedicală.
Începând cu anul 1984, în domeniul cercetării–inovării,
Uniunea Europeană a derulat mai multe programe de cercetare (FP – framework programme), iniţial pe o
perioadă de patru ani, ulterior perioada mărindu-se, la fel şi bugetele alocate.
Pentru România, FP7 (2007–2013, buget de peste 50 de miliarde de euro) a venit
pe fondul unei participări relativ modeste la FP6 (2002–2006, buget de aproape
18 miliarde de euro). Vorbim de România anului 2002, „când nu erau dezvoltate
laboratoare de analiză moleculară cu aplicaţii în medicină (...), iar spitalele
nu derulau neapărat activităţi de cercetare“, spune Ioana Ispas, consilier în
cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale – activitatea de cercetare (MEN-AC),
fost ANCS, şi coordonator NCP (Punct naţional de contact).
În FP7, am avut 40 de proiecte în domeniul sănătăţii,
cu o finanţare de circa şapte milioane de euro, însă „un aplicant din domeniul
medical nu aplica doar pe partea din FP7 care se cheamă sănătate, ci şi la o
serie de alte programe pe orizontală“. De exemplu, bursele „Marie Sklodowska
Curie“, la care comunitatea medicală putea să aplice pentru o reţea de
instruire a cercetătorilor.
Tot FP7 a oferit, prin Consiliul european al
cercetării (European Research Council – ERC), o serie de granturi fără temă
predefinită – granturi pentru cercetarea
de frontieră: o cercetare de risc, inovativă, care porneşte „de la
rezultate deja existente, se emite o ipoteză relativ riscantă, aplicantul merge
pe o cale pe care nu a mai mers nimeni şi, dacă îi iese, este foarte bine“.
Finanţarea a fost de 1,5 milioane de euro pe proiect; din păcate, România nu a
câştigat nicio competiţie pentru aceste granturi. Sunt însă români care au reuşit
acolo unde ţara a dat greş, dar ei lucrează în centre de cercetare din Marea
Britanie, Germania, Italia sau Franţa. Acest tip de grant se regăseşte şi în Orizont 2020, cu un buget de 12 milioane
de euro pentru întreaga perioadă de derulare.
Teamă sau necunoaştere?
Noi
continuăm să ne integrăm, spune Ioana Ispas: „participăm, alături de alte 20
de ţări, la Iniţiativa de programare comună – programe complementare Orizont 2020 – «Dieta sănătoasă pentru
o viaţă sănătoasă» sau cel privind rezistenţa microbiană, iar anul acesta am
intrat şi în programarea comună pe combaterea bolilor neurodegenerative“.
Ruxandra
Drăghia-Akli, director de cercetare medicală în cadrul Directoratului general
de cercetare şi inovare al Comisiei Europene, a afirmat recent, chiar la Bucureşti,
că foarte puţine din propunerile venite din România sunt puse la nivelul de
aplicare: nu se aplică. Aceasta consideră că „cercetătorii români sunt puţin
speriaţi sau nu ştiu foarte bine cum funcţionează programele europene“. Rata de
succes a aplicaţiilor din România este similară cu cea din Germania sau Marea
Britanie, dar, spune oficialul DG-Research, din România se primesc doar câteva
propuneri pe an, şase, şapte, opt, în timp ce, din Germania, în aceeaşi perioadă
de timp, „putem să primim de zece ori, de 15 ori, de 25 de ori mai multe“.
Ioana Ispas crede că motivul numărului mic de aplicaţii ar fi acela că „Decât să
se facă de râs, cercetătorul român mai bine nu aplică. Aşteaptă să fie luat în
parteneriate de cei din afară. Pe sănătate nu a fost niciun coordonator român
în FP7. Asta e o problemă!“. În FP7, România a câştigat doar 2% din totalul
proiectelor finanţate.
Cel mai
mare program european de cercetare
Noul program, Orizont 2020 înlocuieşte trei programe separate: FP7, CIP
(programul-cadru de competitivitate şi inovaţie) şi EIT (contribuţia UE la
institutele europene de inovaţie şi tehnologie). Totodată, el cuplează
cercetarea şi inovaţia în toate formele, se axează pe nevoile societăţii
europene (sănătate, energie nepoluantă, transporturi) şi a simplificat accesul
la proiecte pentru toate ţările UE. Apelurile au început la 11 decembrie 2013.
Pentru a sprijini aplicanţii, Comisia
Europeană a creat o reţea de specialişti, în fiecare stat membru – punctele naţionale de contact (NCP), cu
cel puţin o persoană pe fiecare program din Orizont
2020 care să ofere sprijin şi îndrumare pe zona sa de acţiune, cu date de
contact publice, afişate pe site-ul Comisiei. Sistemul NCP este găzduit de
ministerele care gestionează activitatea de cercetare din fiecare stat membru.
În România, potrivit Ioanei Ispas, există „un sistem mixt: nucleul şi
coordonarea sunt la MEN, dar avem şi reprezentanţi ai comunităţii ştiinţifice,
nominalizaţi de noi ca NCP, pentru sprijin tematic şi o viziune de ansamblu“.
Prin
meandrele cercetării româneşti
În România, aflăm de la Ioana Ispas,
proiectele naţionale sunt avizate administrativ de MEN-AC, în baza unui aviz
dat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), care „le garantează
din punct de vedere ştiinţific“. Tot MEN-AC le şi finanţează, prin Unitatea executivă
pentru finanţarea învăţământului superior, a cercetării, dezvoltării şi inovării
(UEFISCDI), instituţia care şi lansează competiţiile.
Pentru proiectele din Orizont 2020, „oricine doreşte să aplice, dacă vrea, poate apela la
noi pentru ajutor: citeşte programele, temele, vede dacă se încadrează într-o
temă dintr-un anumit program şi vom încerca împreună să punem lucrurile cap la
cap. De această dată, trebuie să ştie că va avea nevoie şi de parteneri externi
– minimum trei din trei ţări ale Uniunii Europene. Experienţa ne arată însă că
este nevoie, în medie, de şase parteneri per total“, precizează Ioana Ispas.
AŞM are
obligaţia să se implice în viaţa cetăţii
Academia de Ştiinţe Medicale (AŞM) ar trebui
să aibă o strategie pe cercetare, să se implice în acţiuni de promovare a
cercetării în comunitatea medicală: „Este o verigă care nouă ne-ar fi de mare
folos, dar, din păcate, eu nu am informaţii că ar avea o asemenea strategie“,
afirmă Ioana Ispas.
Prof. dr. Irinel Popescu, preşedintele AŞM,
precizează că, la nivelul acestui for, se doreşte preluarea majorităţii
sarcinilor Ministerului Sănătăţii în ce priveşte cercetarea medicală:
„Personal, consider că ar fi potrivit să o facă, întrucât cei peste 200 de
membri titulari şi corespondenţi pe care AŞM îi are constituie un corp de experţi
extrem de valoros şi cu caracter permanent“. Totodată, acesta consideră că AŞM
are oricum obligaţia să se implice mai mult în viaţa cetăţii şi, chiar dacă nu
i se vor reda foarte curând atribuţiile pe care le-a avut altădată, trebuie să
monitorizeze felul în care se desfăşoară lucrurile în prezent în cercetarea
medicală.
Preşedintele AŞM este convins că gestionarea
fondurilor, care, după anul 2000, a fost mutată „dintr-o ogradă în alta“, a
adus un mare deserviciu cercetării. Experienţa acumulată de-a lungul timpului
s-a pierdut şi totul trebuie luat de la capăt: „Mai întâi, aceste fonduri au
fost gestionate de AŞM, apoi de Ministerul Cercetării, de ANCS şi, în sfârşit,
de UEFISCDI“.
Cenuşăreasă
în prag de autodesfiinţare
Pentru preşedintele AŞM, cercetarea
românească se încadrează perfect în definiţia cenuşăresei. Cu mai puţin de 0,2%
din PIB (în timp ce în Europa se tinde spre 1,9%) şi din ce în ce mai puţin
criteriu major de promovare universitară, prof. dr. Irinel Popescu consideră că
cercetarea din ţara noastră are toate „şansele“ să se autodesfiinţeze. Chiar şi
cei care ar dori să o facă din pasiune nu vor avea nici unde, nici cu ce şi
nici cu cine să o facă: „Aş da ca exemplu ultimele două competiţii organizate
de UEFISCDI, la care cercetători din străinătate, pe care ne-am străduit să îi
atragem şi care, de acolo de unde sunt, au articole în Nature şi Science, nu au
reuşit să treacă de evaluatorii UEFISCDI. Măsurile luate în ultimii trei-patru
ani de cei care au condus Ministerul Educaţiei şi Cercetării au slăbit poziţia
ANCS şi a colegiului consultativ până aproape de desfiinţare. Nu au fost
justificate de nimic şi reprezintă una din cele mai bune dovezi că arbitrarul
poate răpi şi ultimele speranţe de redresare a cercetării româneşti“.
Cu toate acestea, încă se face cercetare în
România. Cercetare fundamentală, de exemplu, se face în câteva institute şi
colective de elită, dintre care Irinel Popescu aminteşte Institutul de
Virusologie „Ştefan S. Nicolau“ sau Institutul de Biochimie al Academiei Române
– „cu multe proiecte cu aplicaţii în medicină“. Cercetare clinică se face mai
ales în virtutea faptului că firmele de medicamente sunt interesate în
continuare să testeze produsele noi, iar „România oferă unele avantaje: legislaţie
mai flexibilă, costuri mai reduse etc.“. Foarte mult s-a dezvoltat în România,
potrivit preşedintelui AŞM, cercetarea translaţională, care încearcă să
conecteze laboratorul cu clinica: „Aş putea spune că platforma Fundeni este un
exemplu foarte potrivit, deoarece aici se îmbină numărul foarte mare de bolnavi
trataţi anual cu existenţa unor laboratoare de cercetare performante“.
Publici, deci exişti
Necesitatea de a publica face parte din fişa
postului oricărui cercetător, explică profesorul Irinel Popescu. Pentru
clinician, înseamnă în acelaşi timp şi validarea rezultatelor pe care le-a obţinut:
„Fără girul literaturii de specialitate, acestea pot fi ignorate sau chiar
negate“. Sigur, asta nu înseamnă că a publica este la îndemâna oricui, mai ales
în marile reviste: „Unele dintre ele îţi refuză din start articolele, pentru că
vin dintr-o zonă fără reputaţie ştiinţifică, altele ţi le trimit înapoi de
câteva ori până să le accepte, ceea ce, însă, este şi bine, pentru că forma
finală va fi cu siguranţă mai bună“. Profesorul Irinel Popescu a publicat, la
finele anului trecut, două articole în Nature
Genetics, alături de grupuri din SUA, Italia şi Singapore.
Conf. dr. Bogdan O. Popescu, şeful centrului
de cercetare de la Spitalul Colentina, dar şi director de cercetare la
Institutul „Victor Babeş“, consideră că doar revistele cu factor de impact ar
trebui luate în considerare la criteriile de evaluare, cel puţin pentru
investigatorii principali: profesori sau cercetători, care depun proiecte
pentru cercetare.
Prof. dr. Dragoş Vinereanu, prorector pentru
cercetare ştiinţifică la UMF „Carol Davila“ Bucureşti, spune că Marea Britanie,
ţara unde el a efectuat un stagiu de specializare de trei ani, are un sistem de
cercetare foarte bine pus la punct, „probabil unul din primele cinci sisteme de
cercetare medicală la nivel mondial, la acest moment, cu o certă rigurozitate şi
foarte multe fonduri“. Profesorul de cardiologie a publicat peste 20 de
articole împreună cu britanicii, în perioada pregătirii sale acolo. Revenit în
România, a continuat să publice multe alte articole, în cascadă: „Pe măsură ce
publici, oamenii te cheamă din ce în ce mai des, publici din ce în ce mai mult şi
în jurnale din ce în ce mai prestigioase. Aşa am ajuns să public în New England Journal of Medicine, la ora
actuală jurnalul cel mai prestigios din lume în medicină“.
În prezent, echipa coordonată de profesorul
Vinereanu are în derulare două proiecte mari cu parteneri externi, în care
„suntem egali cu ei în tot ceea ce înseamnă partea de cercetare: concepţia şi
desfăşurarea proiectului, interpretarea rezultatelor şi publicarea lor“.
Totodată, universitarul face parte din mai multe comitete ştiinţifice internaţionale
de coordonare a studiilor clinice, care „preiau ideea iniţială a cuiva şi
discută despre cum ar trebui făcut protocolul de cercetare, în aşa fel încât să
poată avea cele mai bune rezultate“.
Clinicienii şi
cercetarea ştiinţifică
Şi medicii clinicieni s-ar putea implica în
proiecte serioase de cercetare dacă în preocupările lor cercetarea este pe
locul întâi. Britanicii, spune prorectorul de la UMF Bucureşti, aveau un sistem
foarte bun din acest punct de vedere: cei care voiau să facă cercetare ieşeau
din clinică şi se dedicau cercetării pentru o perioadă de până la un an; deşi
erau plătiţi în continuare de clinica sau universitatea la care erau angajaţi,
se dedicau doar cercetării. „Eu, din cei trei ani pe care i-am petrecut în
Marea Britanie, un an şi jumătate am dedicat doar cercetării. De dimineaţa până
seara nu făceam altceva decât cercetare, nu aveam alte îndatoriri clinice. Şi
asta m-a ajutat foarte mult“, ne explică profesorul Vinereanu. În România,
lucrul acesta nu se întâmplă: „Rezidenţii noştri sunt supraaglomeraţi cu
pacienţi, cursuri; dacă sunt cadre didactice, mai au şi studenţi uneori, şi
atunci activitatea lor este greu de focusat pe cercetare. Aici se poate face
cercetare doar dacă oamenii sunt cât de cât protejaţi de şeful de disciplină
sau de secţie în ceea ce priveşte activitatea clinică şi academică“.
Sămânţa se sădeşte din facultate
Pregătirea tinerilor cercetători începe încă
din timpul facultăţii, când studenţii trebuie să capete „acel sâmbure care să-i
stimuleze ulterior să facă cercetare“, cum îl numeşte Dragoş Vinereanu. Nu este
uşor să construieşti un colectiv: „Îţi selectezi oamenii de pe băncile facultăţii,
vezi ce pot, cât sunt de capabili, încerci să-i trimiţi undeva în afară, să vadă
şi o altă experienţă, şi trăieşti cu speranţa că se reîntorc şi că te vor ajuta
să dezvolţi lucrurile la tine în ţară, la tine în clinică“.
Este
nevoie însă ca întreaga echipă să se implice în cercetare. „Din poziţia pe care
o am, cea de prorector pe cercetare, încerc să-i informez despre toate
proiectele de care aflu, din ţară sau din străinătate, la care ar putea aplica,
şi pun aceste anunţuri pe cele două site-uri – al universităţii şi al
departamentului de granturi şi cercetare ştiinţifică“. Universitatea bucureşteană
derulează şi un program pentru tinerii cercetători, prin care oferă granturi de
5.000 de euro per proiect, „finanţare mică, e drept, dar care îi ajută să
înceapă, să dezvolte sau să finalizeze alte proiecte deja începute“.
Inconsistenţele
ultimilor ani
Cercetarea ştiinţifică medicală ar trebui să
plece de la dezideratele clinice reale, legate de îmbunătăţirea condiţiei
pacienţilor, spune prof. dr. Dafin Mureşanu, directorul Departamentului Neuroştiinţe
de la UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca şi preşedintele Societăţii de
Neurologie din România: „Pentru ca toată cercetarea să aibă sens şi finalitate,
trebuie mai întâi definite ţintele clinice pe care dorim să le atingem. Desigur
că trebuie urmat principiul translaţional“. Prin urmare, cercetarea fundamentală
trebuie să urmărească un scop final clinic, altfel nu are o finalitate definită.
Astfel, datele rezultate din modelele animale pot genera o ipoteză aplicabilă
în cercetarea clinică. Din păcate, în România, explică specialistul clujean,
acest dialog între cercetătorii din domeniile fundamentale şi clinicieni nu are
consistenţă sau este absent, fapt ce a determinat ca, din 2008 până anul
trecut, să nu se câştige niciun proiect european semnificativ în domeniul neuroştiinţelor.
Apetitul colegilor din domeniile preclinice de a face echipă cu clinicienii este
foarte redus. Priorităţile strategice naţionale în domeniu trebuie identificate
de autoritatea naţionala de cercetare în urma consultării cu ambele categorii
de specialişti, cu care ar trebui să aibă întâlniri consultative periodice.
„Acest lucru nu s-a făcut până acum în România. Există o reţinere a
preclinicienilor faţă de clinicieni. Primii au încercat să dezvolte proiecte în
mod unilateral, neintegrat, lucru care s-a dovedit a fi ineficient“.
Cursă cu obstacole
Bogdan
O. Popescu consideră că misiunea principală a celor care se ocupă de cercetare,
la nivel guvernamental, ar trebui să fie canalizată pe identificarea zonelor în
care pot fi investite sume rezonabile pentru rezultate ulterioare
semnificative: „Ar trebui alese domeniile unde există deja investigatori
principali cu publicaţii de impact internaţional (…), banii existenţi să se
aloce diferitelor domenii, în funcţie de impactul publicaţiilor internaţionale
ale investigatorilor şi, apoi, competiţia să se desfăşoare pe fiecare domeniu
în parte, nu la grămadă“. Asta ar însemna că acei cercetători ştiu să
transforme sumele investite în cunoştinţe noi.
Modalitatea
de a organiza cercetarea, pe baza unor sesiuni de competiţie pentru granturi,
este una restrictivă, spune profesorul Mureşanu: „Există bani alocaţi, dar
condiţiile de competiţie sunt în asemenea fel impuse, încât proiectele sunt
folositoare în primul rând celor care au avut deja posibilitatea să lucreze
anterior, au majoritatea rezultatelor disponibile, iar în momentul lansării
competiţiei, practic participă cu un proiect care există şi doar trebuie
finalizat. Sistemul este unul restrictiv, criteriile de validare a performanţelor
proiectului prin publicarea în jurnale relevante sunt de asemenea greu de atins
dat fiind intervalul foarte scurt de timp dintre producerea datelor,
finalizarea proiectului şi termenele de publicare a articolelor. Acesta este un
model bun pentru centrele deja dezvoltate din Europa, dar defavorizant pentru
România, unde, ca urmare a condiţiilor istorice de dezvoltare şi performanţă,
această situaţie este în continuare modestă. În România, pe lângă efortul de
dezvoltare a centrelor deja performante, ar fi nevoie de o atenţie sporită spre
a crea noi centre acolo unde există disponibilitate şi emulaţie dar resursele
financiare sunt minime.
De
asemenea, explică profesorul clujean, persistă o lipsă de transparenţă în
aceste sisteme, un aplicant neavând posibilitatea de a-şi evalua realist şansele
de reuşită înainte de aplicaţie, investind astfel mult timp şi energie pentru
un rezultat impredictibil.
La privat, traseul
este altul
Există
modele alternative de organizare şi finanţare a cercetării ştiinţifice. Acestea
sunt organizate de instituţii de cercetare publice sau private şi nu se bazează
pe apeluri de competiţie, ci se desfăşoară pe baza unor proiecte individuale
bine definite, cercetătorii fiind selectaţi şi invitaţi să participe pe baza
performanţelor individuale realizate în domeniu. În concluzie, în aceste
proiecte nu aplici, ci eşti chemat pentru a face parte din echipă. În condiţiile
în care îţi îndeplineşti obligaţiile, cu siguranţă vei fi invitat şi în alte
proiecte.
În
asemenea proiecte, etapa de design al protocolului poate dura luni sau chiar
mai mult de un an. Investigatorii sunt deplin responsabili de bugetul lor,
putând contracta servicii oriunde în lume, în aşa fel încât raportul
calitate/preţ/viteză de execuţie să fie optim. Îngrădirile birocratice din
perioada de contractare şi implementare sunt absente, iar termenele de
publicare rămân realiste. Controlul şi raportarea sunt deosebit de stricte.
O poveste de success
Mircea
Ivan a plecat din România în urmă cu două decenii, imediat după absolvirea
Facultăţii de Medicină din Bucureşti. A urmat un doctorat în Marea Britanie. În
1998, era deja în SUA, la Harvard – Dana-Farber Cancer Institute din Boston –
la studii postdoctorale. A devenit apoi cercetător independent la Tufts
University din Boston. Din 2008, are propriul laborator la Indiana University.
Succesul
nu a venit însă de la sine. În timpul facultăţii, a avut două proiecte mici de
cercetare în Marea Britanie, pe baza cărora a şi fost acceptat, pentru
doctorat, la universitatea din Cardiff. În cei patru ani şi jumătate petrecuţi
la Harvard, ca postdoctorand, în cadrul echipei lui William Kaelin, a reuşit să
elucideze un mister vechi de mulţi ani: cum monitorizează celulele concentraţia
de oxigen ambiental, care sunt senzorii celulari de oxigen. Articolul la care a
fost prim autor, publicat în Science
în 2001, a fost unul din cele mai citate articole de ştiinţă din acea vreme, cu
2.500–3.000 de citări, cercetarea conducând la descoperirea unei noi căi de
semnalizare intracelulară şi la medicamente candidate la studii clinice de fază
doi şi trei.
Indiana
University este un centru major de cercetare biomedicală, unde cercetătorii
sunt recrutaţi dintre postdoctoranzii cu articole de top şi programe de
dezvoltare pe o direcţie independentă, spune Mircea Ivan. Concurenţa pentru
posturile de cercetător universitar este foarte mare: „În general,
universitatea îţi dă ceea ce se cheamă startup
package, bani pentru trei-patru ani, care îţi acoperă salariul şi unul-doi
angajaţi, spaţiu de laborator, consumabile etc., dar în acest timp tu trebuie să
faci tranziţia la granturile proprii, ca să devii independent din punct de
vedere financiar“.
Pentru
cercetare, în SUA, banii provin din mai multe surse: National Institutes of
Health, National Science Foundation, American Association for Cancer Research,
fundaţii private şi din donaţii, în total undeva la 60 de miliarde de dolari
anual.
Rege peste un mic
imperiu
Pentru
dezvoltarea cercetării şi în România, este nevoie de o masă critică de
investigatori specializaţi în Occident, crede Mircea Ivan. „Nu unul-doi, ci un
institut întreg, unde cei care conduc acum cercetarea să nu prea aibă acces“.
De reţinut cum au procedat cehii: „Au cam închis ce era vechi şi au concentrat
totul în unul-două institute puternice, iar acum publică în reviste foarte
bune“. În România s-a procedat altfel: „Dacă este nevoie de reviste ISI ca să
promovăm şi nu putem publica în cele de afară, nu-i nimic, le facem noi pe ale
noastre“.
Cercetătorul
de la Indiana University spune că România are o problemă şi cu institutele de
cercetare: „Nu înţeleg de ce se insistă pe menţinerea tuturor acestor
institute. Doar aşa, ca să zici că ai cercetare, pe care însă nu o vede nimeni?
Bine, înţeleg, e vorba de locurile de muncă, dar consumă bani fără niciun
efect. Văzut din afară, fiecare şef şi profesor din România vrea să fie rege
peste micul său imperiu. Dacă evităm soluţiile drastice, nu vom ajunge nicăieri“.
