În familia mea se vorbea deschis numai în baie, cu apa pornită. Oricine putea fi ascultat, iar teroarea era amplificată de credința că securitatea era peste tot. Pe atunci sorbeam cuvintele de la Radio Europa Liberă sau Vocea Americii, cu aparatele de radio date încet și evitând să vorbim unii cu alții despre emisiunile acestor posturi de radio din lumea liberă.

Secția de terapie intensivă s-a umplut
de tineri împușcați

Acolo am auzit că Timișoara se revoltă. Vestea ne-a cutremurat. Pe străzile Timișoarei curgea sânge în decembrie 1989. „Cum de au avut curaj?”, era întrebarea pe buzele tuturor. Mă gândeam că armata și, mai ales, securitatea îi vor termina. Dar Revoluția s-a întins ca un tsunami.

Eram în acele zile medic primar la Spitalul Clinic „Gheorghe Marinescu”, la clinica de neurochirurgie. Brusc, secția de terapie intensivă s-a umplut de tineri împușcați. Cei mai mulți cu răni groaznice, mai ales în regiunea capului. Eram toți uimiți și îngroziți. Bucureștiul luase foc, oamenii erau în stradă! Au urmat orele cu împușcături, răniți, morți, teroriști, zvonuri alarmiste transmise inclusiv din Studioul 4 de la TVR.

„Uneori vorbeam toți deodată, dar deasupra noastră plutea un cuvânt care ne lipsise teribil: LIBERTATE.”

Eu am lucrat fără odihnă timp de șase zile, tratând tot felul de cazuri – de la simple plăgi ale scalpului până la leziuni grave craniocerebrale sau vertebromedulare. A fost infernal! Însă în acele zile, dincolo de operații și pansamente, de șocul pe care toți îl trăiam, am simțit dorința de libertate. Libertatea de a vorbi și gândi așa cum voiam. Uneori vorbeam toți deodată, dar deasupra noastră plutea un cuvânt care ne lipsise teribil: LIBERTATE!

Al doilea lucru care m-a marcat în acea vreme a fost faptul că toată populația României a fost unită. Făceam front comun împotriva a ceea ce s-a numit dictatura comunistă. Toți vorbeam limba eliberării. Toți săream să oferim ajutor, așa cum puteam. Pansam răniții, le dădeam apă, îi îngrijeam cum puteam mai bine cu mijloacele pe care le aveam; noi între noi, medicii, ne purtam ca și când eram cei mai buni prieteni. Nu uit nicio clipă implicarea până la sacrificiu a celor care erau de gardă. De la brancardier până la medic primar.

Sentimentul care ne-a dominat a fost speranța

Am fost foarte impresionat de un tânăr de 22 ani, adus cu multă greutate la spital. Avea o plagă craniocerebrală majoră, era cu „creierii pe afară”. Nu mai văzusem așa ceva! Fusese împușcat în cap, era fără șansă. Toate eforturile echipei de chirurgie și anestezie au fost în zadar. Și cel mai trist lucru a fost faptul că nu i-am cunoscut niciodată familia.

Cred că sentimentul care ne-a dominat pe toți atunci a fost SPERANȚA. Speranța că vom fi liberi, că Revoluția se va sfârși cu victoria noastră, a românilor. Uneori mă gândesc că am urmat în acele zile, spontan, perceptele Revoluției Franceze de la 1789 – Liberté, égalité, fraternité! Doar că noi am făcut-o 200 de ani mai târziu.